Alex Ştefănescu în “Istoria critică a literaturii române”

Alex Stefanescu

Autorul ambiţioasei Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000 s-a făcut remarcat, încă de la început (Preludiu — 1977), ca un harnic şi omniprezent publicist. O carte de proză n-a lăsat urme. Jurnalul secret e spiritual şi anecdotic.

Statutul profesional al criticului român n-a fost mereu acelaşi. Cei mai mulţi dintre cronicarii literari interbelici, când s-a fixat specia la noi, erau profesori de liceu care colaborau la diversele periodice culturale ori în paginile marilor cotidiane. În anii ’60-’80, contemporanii lui Alex Ştefănescu erau universitari care avuseseră de înfrânt la debutul lor o oarecare opoziţie a mediului profesional de care aparţineau. Exclusiv publicişti au fost destul de puţini, iar liber-profesionişti, şi mai puţini, fiindcă din critică nu s-a putut niciodată trăi.

Alex Ştefănescu este, el, un publicist înnăscut. Şi-a intuit corect vocaţia. Până la Istoria din 2005, toate cărţile lui au fost culegeri de articole reluate din reviste. Singura excepţie, micromonografia Nichita Stănescu din 1986. Concepută în manieră didactică, ea are acelaşi aspect de prezentare pe înţelesul tuturor a unei poezii intrată iniţial în conştiinţa publică mai mult ca o curiozitate decât ca o operă canonică.

În Prim plan (1987) s-a accentuat, e drept, un caracter mai ordonat al expunerii, dar despre o adevărată sistemă, şi încă bazată pe o idee personală de literatură, nu va fi vorba nici măcar în Istorie. Consideraţiile generale, teoretice ori istorice, tablourile ori trendurile n-au fost niciodată pe placul criticului, atent doar la ce ieşea de sub tipar, la literatura aşa-zicând vie a momentului. Nu există incursiuni în afara actualităţii. Autorii vechi îl reţin pe critic prin opere recente. Istoria însăşi se deschide cu capitole despre Arghezi, Blaga, Sadoveanu şi alţii, dar discutaţi numai pentru scrierile de după al Doilea Război. Câte o evadare, ici-colo, în Caragiale sau Lovinescu, este absolut întâmplătoare. Plăcerea cronicarului nu e analiza cărţilor. Împărtăşind opinia lui Călinescu despre cronică, el mizează pe capacitatea criticului de a spune, şi uneori în premieră, da sau nu cărţilor. Formulele lui cele mai norocoase nici nu sunt, spre deosebire de ale altor critici, neapărat definitorii, caracterizante (deşi, fireşte, nici acestea nu lipsesc), ci aproape publicitare. Grija criticului pare aceea de a ambala promoţional marfa pe care o prezintă. A.E. Baconsky este un „maestru de ceremonii”. Cutare este „vedeta criticii noastre literare”.

Adesea exprimarea, niciodată metaforică, ia calea unor comparaţii dezvoltate care fac apel la lucruri familiare cititorului: „Poetul (Adrian Păunescu) străbate spaţii vide, prozaice, antrenat de un enorm mecanism lingvistic care, odată pus în funcţiune, cu greu mai poate fi oprit. El seamănă, în privinţa aceasta, cu eroii lui Jules Verne din Ocolul pământului în 80 de zile – pasageri la un moment dat ai unui tren care trece cu o viteză fantastică peste un pod şubred ce se prăbuşeşte în urma lui”.

Interesul principal al criticului constă în a face accesibile operele, mai ales pe cele socotite îndeobşte dificile. Introducerea în poezia lui Nichita Stănescu a fost un fel de pariu, tot aşa cum fusese, cu exact patruzeci de ani înainte, acela al lui Ş. Cioculescu cu poezia lui Arghezi. De altfel, Alex Ştefănescu îl admiră pe Ş. Cioculescu tocmai pentru spiritul lui „profan” (cum va scrie altundeva despre Al. Piru), demitizator şi realist. Ca şi maestrul, Alex Ştefanescu scutură zdravăn operele de inefabilul lor (şi câteodată şi de farmec), apreciindu-le cu bun-simţ şi prezentându-le cât mai simplu. Cititorul căruia i se adresează în primul rând această critică deloc pretenţioasă este unul care n-a citit neapărat operele, şi abia la urmă este criticul avizat sau specialistul. De aceea micromonografia a displăcut confraţilor de breaslă. Ea ar fi fost utilă în schimb profesorilor, autorilor de manuale, elevilor, dacă ar fi cunoscut-o.

Nu e mai puţin adevărat că respingerea de către cititori vădea de fapt o prejudecată. Cartea este remarcabilă. Spre a da un singur exemplu de pricepere critică, autorul descifrează mai multe aspecte ale „sentimentalismului” liric al poetului, o componentă printre altele: un fel mahalagesc şi pitoresc, la origine arghezian, de a trata sentimentul, altul melodramatic, un al treilea galant, voit desuet, în fine, unul inspirat de lamentaţia erotică a primilor noştri poeţi din secolul XIX. Acestea şi altele sunt observaţii de critică adevărată.

În definitiv, articolele, chiar dacă n-au metoda şcolărească din micromonografie, au cam aceleaşi însuşiri. Jurnal de critic e o miscellanea mutată din pagina de revistă în aceea de carte. E un fragmentarium atractiv de note şi impresii, unele spirituale („Pentru a demonstra că femeia e fizică şi bărbatul metafizic, G. Călinescu foloseşte următorul exemplu: ni-l putem imagina pe Ovidiu contemplând marea, dar pe femeie nu ne-o putem imagina decât contemplându-l pe Ovidiu. Un maliţios ar putea remarca: în cazul acesta femeia se află exact în situaţia criticului.”), altele paradoxale („Spontaneitatea este banală. Asocierile neaşteptate din poezia suprarealistă se realizează dimpotrivă printr-o luciditate maximă, prin evitarea oricăror automatisme lingvistice.”). Dacă la început mai era o oarecare doză de convenţionalism (în Preludiu, lista autorilor recenzaţi îi era oferită autorului aşa-zicând de epoca însăşi, consacraţii beneficiind de respectul de rigoare), ulterior critica lui Alex Ştefănescu e tot mai liberă şi expresivă nesfiindu-se să pară câteodată terre-a-terre, ceea ce e o dovadă de inteligenţă, cei mai mulţi critici fiind mai ales la debut pretenţioşi şi subtili.

Defectele criticii lui Alex Ştefănescu sunt în bună măsură reversul calităţilor ei: simplitatea devenită simplism, un examen al textului prea sumar, o tranşanţă care spulberă umbrele şi acea marjă de inexplicabil care separă arta de artizanat. O nesiguranţă a gustului începe să se facă simţită atunci când criticul nu mai are în faţă scriitori canonici, ci tineri debutanţi. Rari sunt aceia care i-au confirmat entuziasmele. Cu scriitorii consacraţi, Alex Ştefănescu este uneori complezent sau flateur. Cu tinerii, excesiv de generos. Publicistica avându-şi obligaţiile ei, criticul nu reuşeşte a disimula în unele cazuri oportunismul aflat la originea unor intervenţii.

Alex-Stefanescu-Istoria-literaturii-romane-contemporane-1941-2000

Istoria literaturii române contemporane este, fără îndoială, cartea cea mai importantă a autorului. Deja de la Prim plan încoace se putea remarca faptul că articolele nu mai erau simple recenzii, ci portrete de autori, menite să compună laolaltă tabloul unei epoci literare. Dacă metoda diferă, maniera e aceeaşi: Istoria e o construcţie clară, cu subtitluri atractive, un adevărat spectacol iconografic şi grafic. Se înţelege iritarea unor scriitori lăsaţi pe dinafară, ei intuind repede valoarea promoţională, chiar dacă nu neapărat şi critică, a prezenţei într-o asemenea carte. Premisa Istoriei este că ideologia marxist-leninistă a produs „o literatură falsă şi o falsă literatură”, aceea adevărată, câtă este după 1960, situându-se „într-un raport de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de regimul comunist”.

Lucrurile se opresc cam aici. Puţine sunt consideraţiile despre realismul-socialist ca atare. Pofta de a teoretiza e redusă. Radicalismul acestor observaţii preliminare n-are totdeauna o urmare pe măsură în capitolele despre autori. Ca şi Negrici în Literatura română sub comunism (carte, s-ar zice, necunoscută lui Alex Ştefănescu, la fel ca şi autorul ei), criticul se dovedeşte mai îngăduitor cu operele luate în considerare separat, decât cu ideologia pe care toate la un loc o ilustrează. Nu există o mai obedientă supunere la norma realist-socialistă decât, de exemplu, romanele lui Titus Popovici ori Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, chiar şi dacă e vorba de opere scrise cu talent. Problema reconsiderării literaturii realist-socialiste ar fi simplă dacă n-am avea de-a face decât cu romane ca Drum fără pulbere (despre care Alex Ştefănescu scrie o pagină nimicitoare), Bărăgan sau Negura. Dificultatea apare când, în Cronică de familie, puternice însuşiri artistice sunt puse în slujba falsificării unui secol de istorie naţională. Şi oare poate reprezenta o scuză faptul, invocat de critic, că Petru Dumitriu nu e un autor obiectiv, ci un caricaturist, un mizantrop cu umori negre, un Daumier al prozei? Moromeţii e neîndoielnic o capodoperă, din care totuşi compromisurile ideologice nu lipsesc, după cum s-a arătat în critica recentă, semnalate şi de Alex Ştefănescu, la fel cu cele din romanele ulterioare. Capitolul despre Preda este de altfel cel mai edificator în această privinţă.

Scriind despre Jebeleanu sau Geo Dumitrescu, în schimb, Alex Ştefănescu îşi uită propriile criterii. Surâsul Hiroşimei i se pare un poem „literar activ”, ba chiar continuând a transmite „un puternic sentiment al tragicului”. Şovăitor este autorul mai ales în latura recompunerii fundalului istoric. Periodizarea fiind greşită, capitolul introductiv amalgamează date şi evenimente care nu sunt la locul lor şi a căror semnificaţie istorică rămâne confuză. Exceptând dorinţa, oarecum de înţeles, de a începe de unde a sfârşit Călinescu, anul 1941 nu este o dată de istorie literară. Nici 1960. Tranziţia la noua literatură realist-socialistă durează din septembrie 1944, când e înlăturat Antonescu, şi până în decembrie 1947, când Regele Mihai e silit să abdice. Ruptura nu se petrece încă în plan strict literar, iar disputele pe teme ideologice nu capătă deocamdată acel caracter de campanie orchestrată de autorităţi care se lasă după 1948 cu eliminări din viaţa literară sau cu arestări. Singurii excluşi în primii ani sunt foştii legionari, politicienii antonescieni, germanofilii sau simpatizanţii extremei drepte. Desigur, în epocă, etichetele acestea se aplică la nimereală şi la grămadă. Dar în principiu, epurarea are o ţintă precisă.

Tocmai acest lucru nu se vede clar în Istorie. Radu Gyr n-a fost arestat ca ortodoxist ori ca nostalgic al Basarabiei româneşti, cum susţine autorul, ci ca fostă căpetenie în Garda de Fier. Atacurile, apoi, n-au început în ziarele comuniste, abia legalizate, ci în Dreptatea ţărănistă. Necrologuri odioase publică la moartea lui Rebreanu, învinuit de a se fi vândut nemţilor, Ion Caraion şi N. Carandino, viitor director al ziarului lui Maniu. Contra crizei literare anunţate, odată cu intrarea României în orbita politică sovietică, scrie, cine altul decât Virgil Ierunca, acelaşi care, mai târziu, în exil, va deveni una dintre vocile anticomuniste cele mai ascultate la radio „Europa liberă”.

Lucrurile sunt mai complicate decât în fotografia în alb şi negru din Istoria lui Alex Ştefănescu. Colaboratorii de primă oră ai regimului comunist se numesc M. Sadoveanu şi G. Călinescu. Tribuna poporului şi celelalte publicaţii conduse de Călinescu dărâmă valorile burgheze naţionale cu acelaşi entuziasm cu care Sadoveanu salută în conferinţele sale lumina care vine de la Răsărit. Printre cei mai convinşi politruci din noua presă comunistă de după 1948 se va număra o vreme Geo Dumitrescu.

Chiar şi indicând unele dintre aceste abdicări în capitolele pe autori, Alex Ştefănescu nu le exploatează aproape deloc în introducerea menită a schiţa cadrul istoric şi politic. Ierarhia evenimentelor nu e totdeauna corectă. Listele de cărţi interzise în anii 1944-1947, unele chiar din dispoziţia Comisiei Aliate de Control, au mai puţine consecinţe de durată decât înfiinţarea în mai 1949 a Direcţiei Generale a Tipăriturilor. Istoria omite data naşterii instituţiei cenzurii comuniste. O dificultate s-a dovedit selecţia şi, în general, judecăţile de valoare pe care ea este presupusă a se baza.

Vâlva stârnită la apariţie s-a datorat în proporţie de aproape sută la sută selecţiei. Prejudecata confundă încă istoria literaturii cu dicţionarul de autori. Însă orice istorie nu e doar inevitabil subiectivă, dar şi inevitabil selectivă. Alex Ştefănescu nu s-a pus deloc la adăpost de furtuna de contestări, ca şi cum ar fi aşteptat-o cu seninătate, dar apoi a început să publice replici şi precizări pe cât de iritate, pe atât de inutile. Era suficient să le răspundă contestatarilor că într-o istorie literară riscul nu este niciodată al scriitorilor ignoraţi, ci al autorului care îi ignoră. Numărul absenţilor este mai mare decât al prezenţilor. Pentru un istoric al actualităţii, ce dovadă de curaj mai bună există? A prelungi disputa pe această temă e o zădărnicie. Fiecare critic va opune listei lui Ştefănescu propria listă.

În ce mă priveşte, absenţii mă surprind mai puţin decât ierarhizarea prezenţilor. E adevărat că nu am nicio explicaţie pentru a nu găsi pe lista lui Ştefănescu pe câţiva dintre cei mai valoroşi critici ai ultimelor decenii (M. Zaciu, M. Zamfir, N. Balotă, Al. Călinescu, Paul Cornea, Sorin Alexandrescu), prozatori de talia lui Şt. Agopian sau poeţi ca Florin Iaru şi Constanţa Buzea. Se văd greu criteriile, nefiind totuşi vorba exclusiv de gust, care l-au condus pe autor să acorde capitole separate lui M.R. Paraschivescu, Cezar Petrescu (tot ce a scris după 1944 este maculatură), Petre Ţuţea (autor fară operă), Petru Popescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mircea Bârsilă, Ion Cristoiu, O. Hurduzeu, R.A. Roman şi altora, în vreme ce în groapa comună numită Panoramic se află osemintele nobile ale lui Florin Mugur, Dana Dumitriu (romanciera cea mai de seamă din ultimele generaţii), Radu Cosaşu, Livius Ciocârlie, Dan C. Mihăilescu sau Marian Papahagi.

Tot aşa de neînţelese rămân motivele încrederii arătate, dintre cei mai tineri, Mirei Feticu, Nadiei Cernica (autoarea unei biografii a Regelui Mihai), lui Vasile Butulescu (autor de aforisme), ca şi acelea care îi exclud pe Petre Cimpoieşu sau Radu Aldulescu. Se cuvenea consacrat un capitol memorialiştilor publicaţi după 1989, unii remarcabili şi ca scriitori şi, în final, unul istoriografiei literare postbelice, fie şi numai în semn de omagiu adus precursorilor.

Dincolo de toate acestea, Istoria lui Alex Ştefănescu este o operă îndrăzneaţă al cărei autor are meritul de a fi citit sute de cărţi, multe lipsite de orice valoare, deseori fără a se putea sprijini pe o lectură anterioară competentă. Ca istoric al literaturii contemporane, dincolo de câteva capitole sau panorame parţiale, are un singur înaintaş, care îl întrece în minuţie, adevărat benedictin în profesia noastră, nu şi în talent, şi anume pe Marian Popa din Istoria literaturii române de azi pe mâine. Va mai trebui să treacă un timp până când un alt critic din generaţiile noi să se încumete a scrie o mie de pagini despre ultimii scriitori români din mileniul care s-a încheiat şi despre cei dintâi din mileniul care abia începe.

sursa: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 1298-1301

5 responses

  1. Valeriu Butulescu nu este un autor oarecare de aforisme. Merită să-i citiţi biografia.
    Cărţile sale de aforisme au apărut în aproape peste cincizeci de limbi., pe tot globul, din Vietnam şi Mongolia, până în Canada, SUA şi Argentina. Ca dramaturg, a avut 30 de premiere) teatrale şi a obţinut cam toate premiile posibile (USR, UNITER, Festivalul Comediei Româneşti etc.) Alex Ştefănescu este cel care l-a descoperit, în 1988. Domnule Nicolae Manolescu, nu-l subestimaţi, chiar dacă omul trăieşte retras, într-un oraş şters de provincie.

    1. Sa stii de la mn ai niste carti de ***** daca numai asta stii tu sa citesti nu te compari cu sfertu lu Eliade …

  2. erată: „…au apărut în peste…”

  3. Cam slabe carti… Citeste si tu altcv. Nu basme de adormit copii

  4. Alex Stefanescu nu este critic literar, ci este un impostor.
    Ca sa fii critic literar trebuie sa stii teorie literara (vezi numai dictionarul de elemente literare, pe care chiar daca ar fi sa le stie la perfectie – ceea ce nu-i sta in fire d-lui Stefanescu – si tot n-ar fi suficient fara intelegerea profunda a functionalitatii lor), stilistica, retorica, filosofie, psihologie, sociologie, istorie, gramatica transformationala, literatura lumii in anvergura sa istorica, estetica (toti marii critici literari ai lumii au scris carti de estetica, Croce, de pilda), sa cunoasca la perfectie cateva limbi straine, pentru a putea citi in original marile opere ale lumii, care au stat la baza evolutiei culturii, in genere, altfel spus, trebuie sa stie foarte multa carte, si, peste toate acestea, trebuie sa aiba mirosul literar foarte, foarte ascutit, sa aiba antene estetice.
    Ce are din toate acestea Alex Stefanescu? Nimic. Gandire comuna, carte multa nu stie, limba romana o mai siluieste, pe ici, pe colo, de parca ar fi terminat facultatea de mecanica si nu cea de filologie, simt estetic nu are, ipocrit este, oportunist de asemenea, frustrari universitar-academice are, cinic este (cinismul sau se manifesta pe fondul unei inteligente ordinare, banale), o buna doza de magalomanie taraneasca are – el se da ultra-central, insa este taranoi la origini, in postura de politruc l-am vazut de cateva ori si poate ca il vom mai vedea, obedient si cumetrial, ohoho!!!
    Asta spunea intr-un interviu ca pe Gellu Naum nu l-a cuprins in ” istoria sa” pentru ca este nul ca poet.
    Daca unul ca Alex Stefanescu, un nimeni al literaturii, adica, a ajuns sa faca asemenea aprecieri despre Gellu Naum, poet de talie mondiala, unul dintre cei mai mari suprarealisti ai lumii, inseamna ca literatura romana a ajuns rau de tot, dar se si vede, de altfel, stadiul la care a ajuns literatura romana prin „operele” tinerilor scriitori, incepand cu generatia 2000 (analfabeti, impostori, veleitari, nesimtiti, derbedei, ridicoli, multi dintre ei prosti de-a binelea, obraznici etc.)
    Iata eterna si fascinanta Romanie! Iat-o!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: