Mihai Viteazul. Acuzat de trădare şi trimis la moarte

mihai-viteazul

Mihai Viteazul. Acuzat de trădare şi trimis la moarte (povestire istorică)

La Curtea domnească, pe lângă zidul căreia curgea molcom  apa  Dâmboviţei,  era  sfat  domnesc.  Vodă Alexandru, mai galben ca de obicei, îşi mesteca un sfârc  din  mustaţa  rară, strângând  nervos, cu dreapta, jungherul de oţel încrustat cu pietre scumpe. Boierii aflători în Bucureşti se adunaseră în grabă. Erau de faţă  bătrânul  armaş  Mihalcea,  clucerul  Dinu, vistiernicul Dan, ispravnicul Feodosiu şi aga Fotache, grecul.

Unde sunt ceilalţi, clucere? întrebă Vodă. Unde-i Baba Novac, unde-i Banu Manta, Radu Calomfirescu, unde-s fraţii Buzeşti?

Clucerul Dinu ridică din umeri. Trimisese oameni să le dea de ştire, dar ia-i de unde nu-s. Or fi plecat boierii pe la conacele lor, mai ştii…

Hm! Hm! făcu Domnul, nu-i vreme de conăcit! Lucrul nu-mi miroase a bine.

Să-ţi spun eu, Măria Ta, ce-i cu ei, că n-a avut curajul clucerul a-ţi da pe faţă adevărul, dar eu am curaj. De când mă ştii ţi le-am spus pe toate, şi bune şi rele, socotind că adevărul e mai presus, iar făţărnicia şi minciuna mai prejos. Boierii ştiu despre ce-i vorba, ştiu că hotărârea e luată şi nu vor să-şi încarce cugetul dând morţii un nevinovat cum cată a fi banul Mihai.

— Şi dumneata, armaşe Mihalcea, crezi aşijderi?

Şi eu, Măria Ta. Decât să ridici viaţa acelui om, mai bine te-ai apleca asupra norodului năpăstuit, care nu mai rabdă atâta sărăcie, jafuri şi omoruri.

Lasă  prostimea,  cinstite  armaşe,  că  n-are  pe umeri mai multe griji şj amaruri decât mine, Domnul ei, care o ţin în spate. E vorba acum de acel vânzător, Mihai, despre care zici că-i nevinovat. Iacă ce-mi scrie un prieten din Stambul, cunoscut la Serai şi ştiutor a toate câte se petrec acolo.

Spunând acestea, Vodă scoase din sân o scrisoare cu pecete  pe  care  o  aruncă  drept  în  pieptul  bătrânului armaş. Acesta o prinse cu mâna şi punând ochelarii pe nas o citi dintr-o suflare.

Pe vorbele care umblă la Serai s-ar putea numai bine  să  cadă  toate  capetele  încoronate  din  Europa, chiar şi capul Măriei Tale, dacă nu ţi-i cu supărare. Ce scrie dară zaraful? Că Iani, capuchehaia, ar fi vărsat Marelui  Vizir  niscai  pungi  cu  bani  pentru  ruda  sa Mihai.

— Şi mă întreabă, adăugi Vodă, dacă am de ştire că mi se clatină Scaunul şi capul?

— Sunt vorbe, Măria Ta, dovadă nu-i nicidecum. Dovadă ar fi dacă te-ar încredinţa însuşi Marele Vizir… Aşa gândesc eu.

Fierbând de mânie, Domnul grăi cu glas de tunet:

Mihai a trădat, armaşe. Şi simţindu-se cu vină mare a vrut să fugă peste Dunăre, dar l-a prins aga la Calafat.

— Eu am pus mâna pe el, întări aga Fotache.

E trădător! strigară şi ceilalţi boieri.

Vodă rânji cu mulţumire, apoi întrebă pe Mihalcea:

Şi-acu ce mai zici, armaşe? Tot bun şi nevinovat îl socoţi? Sau cum?

Dar bătrânul sfetnic, neînfricat şi netemător, tot pe-a lui o ţinu. Zise:

Măria Ta, nu ca să te vândă şi să-ţi ia Scaunul se îndrumă banul dincolo de Dunăre, ci ca să-şi scape zilele. Cine în locul său, poticnit de năpaste, n-ar fi făcut la fel? Dacă Măria Ta, întorcând spatele acelui răvaş fără temei, ai pune iarăşi în drepturi pe Mihai, ţi-ar fi mai credincios ca mulţi dintre cei de faţă şi te va  iubi.  Şi  norodul  se  va  uşura  văzând  o  dreaptă judecată.

— Grăieşti  ca  din  îndemnul  acelui  trădător,  ţipă Vodă. Au nu cumva te-ai vândut lui?

— Eu — vândut? Cinstea mea — vândută? Părul meu  alb  —  vândut?  Dacă  însuţi  Măria  Ta  grăieşte acestea, cu mine e slobod să facă ce vrea. Primeşte dară spada, semnul împuternicirii mele şi încredinţează armăşia altuia mai vrednic, că eu nu mai stau armaş.

Spunând aceasta, Mihalcea, cu mare sfâşiere, dar şi cu  senină  mândrie  îşi  desfăcu  sabia  şi  o  întinse Domnului său.

N-o primesc! zise Vodă muiat de tăria acestui boier atât de nepăsător de moarte, despre care ştia că făcuse multă vitejie. Păstrează sabia mai departe cu vrednicie,  căci  am  nevoie  şi  de  sfetnici  care  mă înfruntă, nu numai de cei care mi se supun.

După aceea, întorcându-se către ceilalţi boieri, le făcu  întrebare:

Voi  ce  credeţi?  Vinovat  e  banul Craiovei sau nu? Grăieşte clucere Dinu!

— Vinovat, Doamne, d-apoi cum!

— Dumneata, vistiernice Dan, ce zici?

— Prea vinovat îl socot şi eu.

Tot  astfel  apăsară  asupra  lui  Mihai  şi  ceilalţi sfetnici. Auzind aceasta, Vodă Alexandru se ridică în picioare:

— Aşa  hotărând  sfatul,  dumneata,  agă Fotache, ridică pe osândit de la puşcărie, scoate-l întreg şi  până  la  chindie  să  mi-l  scurtezi  de  cap.  Iar dumneavoastră, cinstiţi boieri, dacă veţi privi cum va cădea căpățâna acelui fiu al lui Pătraşcu-vodă, să vă pipăiţi căpăţâna ca să nu păţiţi la fel.

Boierii se traseră afară, palizi, fără a mai rosti un cuvînt, de parcă îşi pierduseră graiul. Bătrânul armaş Mihalcea  încălecă  pe  roibul  său,  bătrân  şi  el,  şi  se îndreptă spre locuinţa sa în apropiere de dealul Mitropoliei. Pe drum se întâlni cu Radu Calomfirescu, spătarul, care îl adăsta se pare de mai mult timp

Nimic n-am făcut, spătare. Vodă nici nu vrea să audă de iertare, e surd şi neclintit la rugarea mea. Ba mi-a zvârlit în nas o scrisoare din Stambul, primită de două săptămâni, care cică adevereşte că Mihai ar fi vărsat aur greu la Poartă pentru firman de domnie. Aşa că e turbat şi are bănuială pre mulţi. Vai de biata ţară!

Radu Calomfirescu dădu bici calului şi ajunse la casa din Sărărie unde se aflau ceilalţi boieri de partea lui Mihai: Banul Manta, Baba Novac, vornicul Udrea şi alţii. În odaia vecină se auzeau, din vreme în vreme, plânsul nestăpânit al jupânesei Stanca şi bocetele fiică-si Florica, de vreo şapte anişori. Auzind boierii că Alexandru-vodă nu numai că nu iartă, dar chiar grăbeşte  pieirea  nefericitului  ban  al Craiovei, mult se mîhniră ei. Singur Popa Stoica trăgea nădejde că lucrurile se vor drege.

Numai Buzeştii le îndreaptă, strigă Baba Novac, ce fac ei? Unde sunt? De ce nu vin cu oaste?

— N-au aripi în spinare, măi Novace! Din Oltenia şi pân-aici e cale lungă să ne-ajungă, răspunse Banu Manta, chibzuit din fire.

Vorbirea  nu  se  mai  lungi,  căci  flăcăiandrul Nicolae-Pătraşcu  intră  şi-i  vesti  că  patru  sau  cinci călăreţi se tot învârtesc în jurul casei, adulmecând asemeni copoilor vânătoreşti.

Trebuie să fie grecul Fotache cu oamenii săi. Numai cinci sunt, flăcăule?

— N-am văzut mai mulţi.

— Pesemne că ne-a descoperit ţiindu-se pe urma ta, Calomfirescule.

— Las-că le venim noi acuşa de hac.

Grecul  şi  seimenii  lui  fură  atraşi  în  casă,  unde slujitorii boierilor îi căsăpiră fără a se face zarvă pe uliţi.

sursa: Mihail Drumeş,  Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 2, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: