Octavian Paler în “Istoria critică a literaturii române”

Octavian Paler

Octavian Paler (1 iulie 1926 — 7 mai 2007)

Adevărul despre Octavian Paler e undeva la mijloc între opinia foarte favorabilă, dar cumpănită, a lui E. Simion din Dicţionarul general al literaturii române şi opinia negativă, pe alocuri sarcastică, a lui Marian Popa din Istoria sa. Proza lui subiectivă şi moralistă, de factură eseistică, pare de altfel făcută să stârnească reacţii contrarii. Şi nu numai ale criticilor literari. Ea permite, pe de o parte, identificarea unor categorii de cititori cu ambalajul cultural accesibil al impresiilor de călătorie ori al consideraţiilor filosofice şi de tot felul, creându-le o puternică iluzie de familiaritate cu lumea cutreierată de scriitor, pe care-l însoţesc cum ar urmări o enciclopedie turistică, şi cu marile nume invocate de el la tot pasul, ca şi satisfacţia de a recunoaşte în citatele abundente şi comode câte ceva din ceea ce au învăţat ei înşişi la şcoală.

Pe de altă parte, mai ales după 1989, publicistica politică a scriitorului a căzut pe un teren fertil nu pentru dialog, ci pentru conflict. La divizarea politică şi civică a societăţii actuale, trebuie adăugat faptul că Paler s-a angajat în tot acest timp în campanii care vizau cauze, valori şi idei, nicidecum persoane, ceea ce l-a făcut să treacă mereu în opoziţie faţă de politicieni şi de partide pe care le susţinuse înainte. Acest lucru i-a derutat pe destui dintre cititorii lui, ataşaţi, ei, de persoane mai degrabă decât de idei. Bonusul de simpatie de dinainte de 1989 i-a fost retras uneori după aceea, fără ca neapărat cărţile lui să devină obiectul unei aprecieri mai obiective şi mai limpezi.

Drumuri prin memorie, Caminante (toate, după 1970), sunt jurnale de călătorie în Egipt, Grecia, Italia, Mexic, impregnate de livresc, împănate de citate şi referinţe, calofile. „În geamul avionului a încremenit o lună fosforescentă, ca un gheţar electric. Uitându-mă la ea, am început s-o aseamăn cu un sfinx”. Impresiile sunt deturnate de consideraţii precum următoarele: „M-am retras pe esplanada pavată din faţa statuii, întrebându-mă ce-a putut să simtă acel emir din Evul Mediu care a vrut să-i distrugă cu tunul surâsul păgân.
Probabil, însă, era şi el victima confuziei care se face îndeobşte între monstrul pervers şi crud din mitologia greacă, sfinxul trimis de Hera să-i pedepsească pe tebani, pe care l-a învins Oedip, şi acel «androsfinx», sfinxul masculin, pomenit de Herodot, apărut ca un principiu solar şi protector în zoolatria Egiptului antic. Derutaţi de asemănarea exterioară, deşi în mitologia elină sfinxul avea totdeauna cap de femeie, grecii i-au botezat la fel. Deosebirea e însă fundamentală, în valea Nilului, plăsmuirea aceasta bizară s-a născut din alte gânduri, «enigmă în sine şi pentru sine», cum spunea Hegel.”

Ceea ce autorul remarcă e neapărat încărcat de semnificaţie, rareori natural. Ciudad de Mexico înseamnă fiesta, iar pe peretele camerei de hotel atârnă un calendar aztec. Stilul lui Paler este şi în Mitologii subiective empatic şi emfatic: „Mi-am pus toată viaţa în cumpănă cu răspunsul dat de Oedip sfinxului […] Dacă ar fi spus, nu «omul», ci «un zeu», altul mi-ar fi fost destinul”.

Oarecum în pofida evidenţei, Paler afirmă că nu în bibliotecă, ci pe stradă a descoperit morala pe care o proclamă în Scrisori imaginare. Îi place să se refere la Montaigne care îşi scria eseurile în biblioteca din tumul unde se retrăgea, care avea însă ferestre de jur împrejur. Dacă scrisorile sunt adresate apropiaţilor întru „iubire, singurătate şi înţelepciune”, precum Unamuno sau Camus (de la care Paler a deprins, mai degrabă decât de la Montaigne, pe lângă unele idei, arta însăşi a eseului), Polemicile cordiale îl vizează, între alţii, pe Voltaire, la care inteligenţa, nu inima, e rege.

Octavian-Paler__Apararea-lui-Galilei

Cea mai interesantă dintre aceste prime cărţi este Apărarea lui Galilei (1978), un dialog între savantul italian şi „conştiinţa lui din ce în ce mai intransigentă”. Confruntarea aceasta va deveni o temă majoră la Paler. La mijlocul anilor ’70, când apărea cartea, tema era departe de a fi atât de inocentă cum vom fi găsind-o astăzi. În Scrisori solitare, după aproape douăzeci de ani, Paler o va lega de îndoielile sale personale, mai mult, de felul lui profund de a fi: „Era firesc să-l înţeleg mai bine pe Galilei, decât pe Giordano Bruno. Dacă m-ar întreba cineva: «Sunteţi în stare să vă daţi viaţa pentru o idee, pentru un adevăr?», n-aş ezita să zic: «Nu, n-aş fi în stare»”. Întreaga dilemă e de altfel deplasată de pe abjurarea din Tribunalul Inchiziţiei pe acea formală, rostită sotto voce de Galilei, „eppur si muove”, menită a sugera triumful adevărului ştiinţific asupra dogmei religioase. E aici o concepţie, nu doar o concesie. Scriind în prefaţă că e vorba de o carte „despre prudenţă şi iubire”, autorul ascundea numai pe jumătate problema etică. În fond, el s-a temut toată viaţa de moarte, după cum o repetă de câte ori are ocazia („Sunt recunoscător că exist, disperat că voi părăsi într-o zi toate acestea şi fericit că mi-e dat să mângâi lucrurile din jurul meu”).

Procesul abjurării ar fi însă mai mult, o mise-en-abime a proceselor staliniste. Fără să fie maximă, o anumită transparenţă există. Terorizat de posibilitatea condamnării la rug, Galilei spune: „Toate amintirile mele ţineau partea Inchiziţiei. Ele mă îndemnau să abjur”. După abjurare (care e tipica autoînvinuire din procesele politice comuniste), amintirile legate de legitimitatea gestului sunt cele care nu-i dau pace, ca şi îndoielile („în fiecare noapte mă întreb dacă nu era mai bine să înfrunt rugul”), falsele consolări („am destul timp să răspândesc în lume acest adevăr din moment ce sunt viu”) ori concluziile idealistice („Câtă vreme există un singur om care spune adevărul, nu există Inchiziţie perfectă”). Întreg Paler este aici, inclusiv pesimistul incapabil să renunţe la speranţe: „Adevăratul curaj al poetului nu constă în a cânta ploaia, ci, văzând cerul pârjolit, să continue să spere”.

Cărţile care urmează (majoritatea, după 1989) sunt jurnale intime (şi chiar, după exemplul lui Malraux, un contrajurnal) sau memorii. Viaţa ca o coridă, din 1987, e plină de note de călătorie, un fel de marotă a unui om care e în definitiv un sedentar. Cele mai atractive pagini sunt totuşi acelea care evocă timpul şi locurile copilăriei, multe reluate în Deşertul pentru totdeauna (2003), probabil cartea cea mai frumoasă şi mai emoţionantă a scriitorului. În sobrul eseist se revelă acum sentimentalul. Neînstare să se refere la „viaţa (lui) intimă”, dar întorcându-se mereu la satul naşterii sale, la familie, ca la o matrice, în plină ebuliţie a publicisticii politice, evocările sunt un fel de compensaţie sufletească. Paler ştie foarte bine să separe „partea secretă” a fiinţei de aceea publică, nu în sensul că ar fi invaribilă, dar în acela că scapă controlului, inconştientă, aşadar, populată de fantasme, vise şi obsesii.

Ceea ce e de remarcat în aceste cărţi (nu mai puţin în Aventuri solitare, un jurnal intim, dar tot fară intimitate, Autoportret într-o oglindă spartă fiind o versiune nouă a Vieţii ca o coridă), e un portret interior al autorului, foarte discret, ca să nu zic inexistent în precedentele, în care era multă filosofare, uneori banală, nu cruţată de generalităţi, dar puţină sensibilitate vie, palpit al fiinţei dinăuntru. Paler ni se revelă ca un „solitar diletant”, vorba lui, care trage cu coada ochiului la lume, sceptic fără Dumnezeu, nici religios, nici stoic („Liniştea cu care Marcus Aurelius vorbeşte despre moarte mi se pare de neînţeles”), adorând soarele, lumina, marea, dar trăind mai des înconjurat de umbre, egotist incapabil de confesii, pesimist plin de speranţe şi nostalgie care nu vrea să se lase târât în propriul trecut.

Părerile „publice”, politice, sociale, sunt nete, clare, categorice, acelea „intime” sunt şovăielnice şi oscilante. Se întoarce necontenit în visele lui în Lisa natală, conştient că n-ar mai putea trăi acolo, cutreieră lumea, deşi ceea ce reţine sunt mereu aceleaşi câteva locuri „sacre”, fie din munţii Făgăraşului unde a copilărit, fie dintr-o Grecie antică locuită de zei şi de mituri, şi este, mai ales în anii din urmă, un scrib politic pătimaş, intolerant, nu o dată nedrept, un fel de Cato cenzorul al României în tranziţie, care preţuieşte însă cu mult mai mult istoria, vechimea, tradiţiile decât prezentul, cotidianul şi efemerul în care ne scăldăm cu toţii de aproape două decenii.

Octavian Paler - viata_pe_un_peron

Primul dintre cele două romane (Viaţa pe un peron, 1981) rămase de la Paler e o parabolă buzzatiană şi jungeriană, mai degrabă decât kafkiană, fără originalitate, dar bine scrisă şi cu un substrat politic evident pentru vremea când s-a publicat. Relatarea la persoana întâi, ca şi unele lucruri care ţin de naratorul fără nume şi de viaţa lui sunt cele din cărţile de memorialistică. Născut în zodia Racului, ca şi Paler, naratorul are destule amintiri comune cu autorul. E vorba, pe scurt, de un profesor de istorie refugiat într-o gară părăsită de frica unor ciudaţi îmblânzitori de cobre care puseseră stăpânire pe oraşul lui, terorizându-i pe locuitori şi instaurând o atmosferă de suspiciune şi de frică. Îşi împarte singurătatea cu o femeie care, la rândul ei, îşi abandonase casa dintr-un oraş pe care nişte dresori de câini îl aduseseră în aceeaşi situaţie de insecuritate şi groază.

Întâmplările au mai puţină importanţă într-un astfel de roman. Unele sunt totuşi semnificative. Naratorul, căruia i-a plăcut în tinereţe să însceneze procese, o face şi acum, cu tovarăşa lui de singurătate, jucând rolul procurorului şi al avocatului şi lăsându-i-l ei pe al judecătorului, căci detestă să dea sentinţe. Procesul imaginat n-are substanţa şi gradaţia aceluia durrenmattian din Pana de automobil. Abia la urmă descoperim ideea centrală a romanului: naratorul are de ales între a fi „victimă sau îmblânzitor”. Şi spre deosebire de Beranger din Rinocerii lui Ionesco nu rezistă presiunii: va pleca în lume, cu fluierul folosit de toţi, ca să îmblânzească prin cântecul lui cobrele care-i vor ţine pe oameni ostatecii unei oribile utopii.

Ca şi Apărarea lui Galilei, bănuim că Viaţa pe un peron metaforizează atât o stare de fapt generală într-o epocă totalitară, cât şi propria experienţă morală a autorului. Paler a fost o vreme un apropiat şi un beneficiar al puterii comuniste, parlamentar, redactor-şef al unui cotidian important, a trecut apoi într-o disidenţă, nu neapărat făţişă ca a lui Deşliu, cu care situaţia lui are mai multe elemente comune decât cu a lui Goma ori Tudoran, membri de rând ai PCR, ei, însă resimţită dramatic de foştii tovarăşi de drum care l-au marginalizat fară nicio ezitare.

Nimic din această despărţire nu apare în memorialistică ori în jurnale. Nici sentimentul de căinţă pentru trecut. Nicăieri Paler nu menţionează faţa nevăzută a acestui trecut, care îşi va fi avut partea de compromis şi laşitate. Şi, iată, romanul (ca şi următorul) luminează parţial tensiunea sufletească şi morală la care duplicitatea l-a expus pe autor. Dilema lui Galilei a fost, sigur, a lui Paler însuşi. Ca şi aceea a naratorului anonim din Viaţa pe un peron, sfârşită, ea, cum a început dilema autorului.

Un om norocos e încă mai limpede o utopie negativă, asemănătoare cu Biserica neagră a lui A.E. Baconsky (toată partea referitoare la dresori şi îmblânzitori din Viaţa pe un peron e de asemenea baconskyană), cu un punct de pornire nesemnalat în Salonul nr. 4 de Cehov. Un sculptor e internat la un azil de bătrâni unde urmează să facă monumente funerare pentru foarte probabilii decedaţi dintre pacienţi. Aşezământul e la fel de ilizibil pentru noul locatar ca şi Castelul lui Kafka ori Falezele de marmură ale lui Junger pentru ai lor (monumentele urmează a folosi marmura de pe nişte faleze vecine!). Sculptorul îi descoperă treptat ciudăţeniile ori chiar misterele. Pacienţii sunt prizonierii unei idei care le-a fost inculcată şi anume existenţa unui Bătrân, de nimeni întâlnit de multă vreme, în jurul căruia se ţese scenariul unei lumi mizerabile şi fără scăpare, scenariu utopic justificat ca toate cele ale totalitarismului modern. Din păcate, latura senzaţională acaparează evenimentele din roman (prea multe violenţe, violuri şi asasinate fară un rost evident), care nici nu mai au, de la un punct încolo, o semnificaţie limpede. Finalul e confuz.

Dacă Viaţa pe un peron a trecut de cenzură fără mari probleme, Un om norocos a fost victima, la mijlocul ultimului deceniu de comunism, a unui proces public în stilul acelora din primul deceniu. Desfăşurat într-o sală de cămin cultural dintr-un orăşel de provincie, cu participarea unor activişti PCR, a unui public de strânsură însă temeinic instruit şi în regia a doi scriitori, Platon Pardău şi Vasile Băran, procesul a reprezentat doar un viguros şi virulent rechizitoriu, apărarea lipsind, iar sentinţa fiind oarecum teoretică, fiindcă romanul se vânduse şi nu mai era nimic de interzis. România literară a publicat un reportaj al şedinţei de condamnare.

Nu atât subiectul romanului (străveziu totuşi), dar nu mai supărător în sine decât cel al Vieţii a fost cauza repetării urâtelor apucături staliniste, la care regimul păruse a fi renunţat, cât degradarea atmosferei, şi culturale, în România de la sfârşitul epocii comuniste. Ceea ce fusese tolerat cu trei ani înainte, devenise acum insuportabil pentru oficialitate. Urmarea pentru autor a fost minimă, el continuând a publica, dar a reprezentat pentru credibilitatea autorităţii culturale o grea lovitură, ca şi pentru cei doi scriitori participanţi, ale căror nume au fost şterse din istoria literaturii române.

sursa: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 1175-1178

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: