Mihai Viteazul. Stanca din Corbeni

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul. Stanca din Corbeni (povestire istorică)

Într-acea  duminică  de  august  a  anului  1583  se făceau mari pregătiri la conacul moşiei Corbeni de pe malul Oltului. Un argat tăiase mai bine de jumătate din orătănii, iar doi ungureni, vechi  slujitori  ai văduvei fostului  ban  Dumitru,  dăduseră  iama  prin  purcei  şi acum îi rumeneau în frigare. Cu o lumânărică de seu, urmat de două slujnice, moş Chirilă, pivnicerul, cerca butiile  din  hruba  de  lângă  conac,  iar  femeile  abia duceau hârdăul cu vin negru, sânge de iepure,  înapoi, pe scările săpate în pământ.

Bătrânul  Corbeanu,  tatăl  Stancăi,  îşi  cerceta,  cu ochii micşoraţi de nevedere, hrisoavele, zapisele şi iar număra  pungile  de  galbeni  din  lada  braşovenească, zestrea văduvioarei. Se  măritase  cam  devreme  fie-sa  şi  din  pricina ochilor ei negri, scăpărători ca luceferii, dar mai cu seamă  datorită  marii  avuţii  părinteşti  —  fiind  ea singura urmaşă a Corbenilor, os de Basarab dinspre mamă şi de Muşatin dinspre bunic. N-avea mai mult de patrusprezece ani când pusese pe cosiţele-i negre beteala de mireasă, iar mirele, bărbat în toată firea, fusese primit cu multă bucurie, fiind el ban al Craiovei.

Bătrânul  Corbeanu  avea  un  fel  de  beteşug  al vorbirii, dând glasul mai mult pe nas, încât auzindu-l nu se putea nimeni opri din râs. Astfel că bietul boier, mai de voie mai de nevoie se trase de timpuriu la moşie, lăsând pe alţii cu mai puţină pricepere să se înghesuie la dregătoriile ţării.

Când se află că banul Dumitru o lua pe Stanca, mare mirare  cuprinse  tot  neamul  Corbenilor.  Dar  fata, cuminte, nu ieşi din voia tatălui ei şi se mărită cu un bărbat chel şi cărunt, dar era ban al Craiovei. Şi prin Stanca, băneasa, neamul Corbenilor îşi lua iar locul de cinste ce i se cuvenea.

Numai că banul Dumitru, cu sănătate şubredă, se săvârşi din viaţă pe neaşteptate, lovit de dambla, doi ani după nuntă, fără a fi lăsat urmaşi. Şi Stanca se întoarse de la Craiova la conacul din Corbeni, cu toate avuţiile ei.

Neştiind ce-i bucuria vieţii o băteau gândurile să nu se mai mărite vreodată. Dar într-o după-amiază de vară trecu  pe  la  conac  noul  bănişor  de  Severin,  Mihai. Aflase despre el că era os de domn, că umblase mult prin lume, stând câţiva ani la Stambul, dimpreună cu unchi-său Iani, fost şi el ban al Craiovei. Şi chipul său vulturesc,  bărbuţa  neagră,  privirea  ageră,  plăcură Stancăi — dar mai ales glasul voinicului care suna prelung, ca o coardă de aramă.

Schimbară  doar  câteva  cuvinte,  căci  cuviinţa  nu îngăduia văduvelor ori fetelor să şadă prea îndelung în tovărăşia flăcăilor. Şi aşa, boierul Corbeanu, la o oală cu vin, după ospăţ, îşi descărca bănişorului amarul care îi rodea fiinţa. Dumnezeu îi dăruise pe Stanca, dar uite că fata era cu norocul fugit. Bărbatul îi murise şi ea rămăsese  văduvă  la  fragedă  vârstă.  Ce-i  foloseau averile împărăteşti cu care o înzestrase dacă acestea nu-i aduceau nici o bucurie? Se ofilea fata, se ofilea şi avuţia.

Nuntă cu peripeţii

Mihai  puse  la  păstrare  cele  auzite.  Ajungând  la Severin, primi veşti bune din Transilvania, unde îşi făcuse  mulţi  prieteni.  Şi  amintindu-şi  de  cuvintele boierului de la Corbeni şi de ochii negri ai Stancăi, trimise peţitori. Părintele Stancăi fu bucuros să-şi dea fata după banul de Mehedinţi, iar tânăra îngenunchease şi mulţumise Maicii Domnului, că-i dăruia un soţ atât de deosebit şi mai cu seamă pe placul inimii.

Mai rămăsese să vină mirele cu rudele şi prietenii la conac şi să-nceapă nunta, că toate fuseseră pregătite din  timp:  carele  mari,  olteneşti,  cu  lăzile  miresei, careta cea mică în care încăpeau numai bine însurăţeii, tarafurile de lăutari şi bucatele cele mai alese. Preotul Grigore din Corbeni îşi pusese patrafirul şi venise  la  conac,  urmat  de  dascăl  şi  de  doi copii-cîntăreţi.

Dar alaiul mirelui, căruia îi ieşise înainte boierul cel bătrân cu o ceată de călăreţi până-n marginea luncii, spre apus, nu se arătă nici înainte de amiaz, nici în timpul amiezii, nici pe la chindie. Fripturile  se  făcuseră  scrum,  vinul  se  trezi  în urcioare, iar lăutarii, unul câte unul, de teama boierului —  care  era  cumplit  la  mânie  —  se  strecurară  prin livadă şi fugiră pe la casele lor.

În iatacul ei, Stanca, scoţându-şi beteala, se aşeză pe marginea patului, cu mâinile în poală şi ochii şiroind de lacrimi:

Oare nu i-oi fi plăcut bănişorului?

Şi plecând capul gândi mai departe în sinea ei:

Sunt văduvă… Poate c-o râvni el o fată pe inima lui! Că e frumos, Mihai, voinic şi de neam!

Odată cu amurgul, se lăsă peste conac o tăcere grea, ca de prohod. Nu se aprinse nici o scurtătură de lumânare prin încăperi. Boierul se culcă pe întuneric, întrebându -se de ce-i  mai  lungise  Dumnezeu  zilele,  ca  să  îndure asemenea ocară?

Târziu,  pe  la  miezul  nopţii,  se  arătă  un  ciob  de oglindă pe cer — o lună ciuntă, spre asfinţit. Stanca ieşi în pridvor, să-şi răcorească năduful, căci nu putea închide ochii. Şi deodată i se păru că aude un tropot de cal în liniştea depărtărilor. Apoi îi veni în auz, tot mai limpede, gâfâitul calului — şi mai înainte de a prinde de veste, se pomeni în curte cu un călăreţ, a cărui cuşmă, adusă într-o parte, o cunoştea atât de bine. Era Mihai, bănişorul de Severin!

Stanca  scoborî  treptele  şi  ieşi  întru  întâmpinarea mirelui — pe care nu credea c-o să-l mai vadă. Îi mai era mire?

Tu eşti, Stanco? întrebă călăreţul, descălecând, cu răsufletul fierbinte.

Eu,  de  bună  seamă,  făcu  Stanca  şi, încrucişându-şi braţele la piept, privi drept în chipul bănişorului,  hotărâtă  să-l  înfrunte  şi  să  nu-şi  arate durerea. Îţi spun drept că nu mai aşteptam să te văd.

Flăcăul vru să-i cuprindă mijlocul, dar ea se feri chicotind înfundat, încât Mihai nu izbuti să priceapă dacă era plâns sau râs. Trase aer adânc în piept, apoi zise:

Stanco, trebuie să-ţi spun câteva lucruri de care ţin viaţa mea şi-a ta.

Stanca nu răspunse, nici nu se clinti din loc. Mihai era lângă ea şi-i simţea răsuflarea fierbinte pe pieliţa obrazului, răcorită de adierea nopţii.

Se cuvenea să grăim acestea înainte să te fi legat prin cuvânt că ne luăm.

— Se cuvenea, Stanco, nici vorbă, făcu bănişorul cu obidă. Dar cine putea să presimtă năpasta care s-a abătut asupra-mi?

Femeia,  neclintită,  nu  răspunse,  de  parcă  era turnată-n  piatră.  Numai  ochii  ei  negri,  mari  se aprindeau şi se stingeau, ca două văpăi de păcură. Mihai vru să se îndrepte spre cerdac, socotind că Stanca  îl  va  urma,  dar  mireasa  rămase  locului, întorcând numai capul după el. Bănişorul se opri şi întrebă în şoaptă:

Nu  mă  duci  în  iatac?  Nu  vreau  să  mă  latre zăvozii în curte.

— În iatac ai fi intrat dacă veneai peste zi, răspunse Stanca scurt.

Mihai lăsă din mână frâul calului şi apucând zdravăn pe  Stanca  în  braţe,  o  sărută.  Mireasa  se  muie  şi plângând lăsă capul în pieptul flăcăului:

Of! Mihai!… gemu ea. Rău ţi-ai bătut joc de sufletul meu!

Mai  mult  pe  sus,  bombănind  cuvinte  neînţelese, Mihai o duse în iatac. Acolo află din gura lui tot ce se întâmplase. Era urmărit de mânia lui Mihnea Turcitul şi neînduplecatul. Urgia căzuse deodată pe toţi cei din os domnesc de care Vodă, înnebunit de frică, se temea să nu-i ia scaunul. Şi asemenea balaurului, cum reteza un cap, se ridicau alte capete cu nume domneşti. Feciorul  lui  Pătraşcu-vodă,  vestit  la  timp  de  un suflet binevoitor, scăpase de năpasta care trebuia să-l lovească chiar în ziua cînd urma să plece la Corbeni, pentru nuntă.

Dacă  oi  putea  să  dau la  spate  urgia care mă paşte,  încheie  Mihai  spovedania,  Doamnă  te  fac, Stanco, să ştii! Şi acum, lasă-mă să fug spre Dunăre, până nu pun zbirii mâna pe mine.

Dar Stanca îl ţinu strâns în braţe, nevoind a-i da drumul.

Fără mine nu mai pleci Mihai, de-ar fi să-mi pierd capul odată cu al tău.

— Cum vom pribegi împreună, fără cununie?

— Ne-o  cununa  popa  în  pripă,  că  nuntă  mare de-acum nu mai putem face.

— Dar, nu-i bine. Dacă zbirii mi-au luat urma şi ne pomenim cu ei pe cap? Trimite pe cineva să-l aducă încoace pe sfinţia-sa.

Femeia stătu o clipă în cumpănă:

— Ştii ce? Mai bine haidem la părintele Grigore. Biserica  nu-i  departe…  ajungem  repede…  Acolo  nu ne-or găsi… călăii.

— Şi naşi? întrebă Mihai.

Dacă n-avem, ne cunună Domnul din cer.

— Fie, Stanco. Aşa vom face!

Norocoşii miri

Mireasa urcă în şa, uşoară ca fulgul, şi porniră ca glonţul din sineaţă oprindu-se la sfântul lăcaş. Popa Grigore  nu  dormea  încă  şi  auzind  că  e  vorba  să slujească taina cununiei în asemenea împrejurare se sperie şi făcu o spuză de cruci pe piept.

Sfinţia-ta, fă ceea ce-ţi cerem, că altfel nu se poate. Mai mare păcat ar fi să plec în lume cu Stanca fără cununie.

Văzând aşa, preotul îşi călcă pe cuget şi îi cunună singuri,  fără  naşi,  în  puterea  nopţii.  Dar  ieşind proaspeţii miri din curtea bisericii se pomeniră deodată înconjuraţi de o duzină de călăreţi care mai întâi traseră cu pistoalele în văzduh ca să sperie pe fugari.

Orice noroc de scăpare era nebunie curată. Roibul obosit  de-a  lungul  drumului  călcat  în  copite  o  zi întreagă  ar  fi  fost  repede  ajuns  din  urmă  de  caii zbirilor, mai ales cu o sarcină îndoită în spinare. Mihai nemaiavând  încotro  se  lăsă  în  voia  destinului.  Şi destinul îl ocroti, ştiind că voinicul acela avea fapte mari de împlinit pe care n-apucase să le împlinească, neviind încă vremea lor.

Ce se întîmplă? Ajungând zbirii la Curtea  domnească  se prefăcură miei auzind de schimbarea domniei. Mihnea Turcitul fusese mazilit de două zile, iar în Scaun se aşezase Petru Cercel, frate de sânge cu banul Mihai, fiind şi unul şi celălalt odraslele lui Pătraşcu cel Bun.

Partea a doua AICI

sursa: Mihail Drumeş,  Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 2, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: