Arhive lunare: decembrie 2013

Crăciun fericit!

Mos Craciun

Skanderbeg. Un erou al luptei antiotomane

Skanderbeg

Cavalcada în noapte

În noiembrie 1443, armatele creştine ungare şi transilvane conduse de Ioan de Hunedoara treceau Dunărea şi Morava îndreptându-se spre Niş.

Era o noapte friguroasă de toamnă târzie. Pe nesimţite, 300 de călăreţi părăsesc, cu arme şi bagaje, tabăra turcă, îndreptându-se spre sud-vest. Gonesc zi şi noapte, aproape fără popas, până în sangeacul [unitate administrativă a Imperiului Otoman; mai multe sangeacuri formau un vilaet] Arvanit şi, aşa obosiţi şi prăfuiţi, intră în Dibra. Populaţia albaneză, în loc să fugă, îi aclamă. În mijlocul lor, un om de ordine scurte: Gheorghe Castriota, zis Skanderbeg. Însoţitorii lui sunt albanezi, din trupele de cavalerie ale sultanului.

Continuă citirea →

Wernher von Braun. Viaţa şi opera

Wernher von Braun- inginer german - rachete

Braun, Wernher von (23.03.1912, Wirsitz, Germania – 16.06.1977,    Alexandria, Virginia, SUA). Inginer german care a jucat un rol important în toate ramurile construirii de rachete şi explorării spaţiale, întâi în Germania, apoi, după Al Doilea Război Mondial, în Statele Unite.

Copilăria

Wernher von Braun s-a născut într-o familie aristocratică bogată. Mama lui a încurajat curiozitatea tânărului Wernher, oferindu-i un telescop după confirmarea sa în Biserica Luterană. De atunci, interesul pentru astronomie şi spaţiu nu l-a părăsit niciodată. În 1920, familia s-a mutat în capitala Berlin. Nu a fost un elev strălucit, mai ales la fizică şi matematică.

În 1925, în viaţa sa a avut loc un moment de răscruce odată cu achiziţionarea unui exemplar din Racheta în spaţiul interplanetar (Die Rakete zu den Planetenräumen), o carte scrisă de un pionier al rachetelor, Hermann Oberth. Frustrat de incapacitatea sa de a înţelege matematica, s-a străduit până a ajuns primul din clasă.

Continuă citirea →

Gloria şi patimile lui Pericle

Pericle

Cel mai vestit fiu al Atenei nu era şi cel mai frumos. Pericle, fiul lui Xanthippos, înalt şi bine legat la trup, avea capul atât de prost proporţionat, încât semăna cu o ceapă. De aceea n-a îngăduit să i se facă niciun portret fără coif pe cap şi a fost silit să îndure, toată viaţa, glumele cântăreţilor din oraş, care-şi băteau joc de această ciudăţenie a conformaţiei lui.

Pericle era bogat, învăţat şi vorbea cu atâta graţie şi totodată cu atâta forţă, încât fusese supranumit Zeus Olimpianul. Aşa de mult l-a plăcut poporul Atenei, încât l-a ales strateg, înnoindu-l an de an în funcţiile sale şi i-a lăsat până la moarte administrarea afacerilor civile şi militare ale ţării.

Este adevărat că Pericle respecta mult acest popor care-l înălţase la onoruri supreme şi care putea, de asemenea, să-l trimită oricând înapoi acasă. Ştia că atenienii, chiar şi cei mai săraci – chiar şi cizmarii, negustorii de cârnaţi sau ţăranii din împrejurimile oraşului – erau mândri să fie cetăţeni ai celei mai nobile dintre cetăţile greceşti, să-şi aleagă liberi administratorii, să-şi voteze ei înşişi legile, şi că nu trebuia să-i nemulţumească dacă voia să rămână la putere. De aceea s-a arătat foarte prevăzător.

Continuă citirea →

Mulţumesc Bibliotecii Municipale Rm. Sărat

Horia Dumitru Oprea - Mic dictionar de termeni istorici

 

În ce an a fost ridicat Zidul Berlinului?

zidul Berlinului

În ce an a fost ridicat Zidul Berlinului?

a. 1961

b. 1962

c. 1969

d. 1989

Răspuns: a. 1961

Între 1949-1961, cca 2,5 milioane de locuitori din Germania de Est fugiseră în Germania de Vest, inclusiv un nunăr tot mai mai mare de muncitori calificaţi, experţii în diferite domenii şi intelectuali. Pierderea lor ameninţa să distrugă stabilitatea economică a statului est-german. Ca răspuns, Germania de Est a construit o barieră pentru a bloca accesul est-germanilor în Berlinul de Vest (şi astfel, în Germania de Vest). Această barieră, Zidul Berlinului, a fost ridicată în noaptea de 12-13 august 1961, ca rezultat al unui decret aprobat la 12 august de către Volkskammer-ul (Camera Poporului) est-german. Zidul iniţial, construit din sârmă ghimpată şi blocuri de zgură, a fost înlocuit treptat de o serie de ziduri de beton acoperite cu sârmă ghimpată şi păzite prin puncte de observaţie, posturi de mitraliere şi mine.

Continuă citirea →

I. Eliade Rădulescu. Viaţa şi opera (partea a treia)

Ion Heliade Radulescu

La 9 iunie, Eliade, Tell, popa Şapcă, căpitanii Racotă şi încă alţii, împreună cu o companie în mare ţinută, se strânseră în mijlocul Izlazului, priviţi cu mirare de curioşi. Popa Şapcă făcu o rugăciune foarte înduioşătoare, rugând pe Dumnezeu să scape pe ţărani de infama clacă, de „muncile faraonilor”, apoi Eliade, om solemn şi cu ţinute profetice, trase manifestul şi citi: „Fraţi români!” În mâini ţinea steagul tricolor. Cei de faţă jurară pe Constituţie. Ţăranii, care nu erau mulţi, nu se arătară entuziasmaţi, întâi fiindcă nu înţelegeau pompoasa frazeologie. Ei nici n-ar fi fost împotriva clăcii. Mai degrabă nu pricepură avantajul împroprietăririi ,,prin despăgubire”. Şi mai ales manifestul începea cu vorbele: ,,Respect la proprietate; respect la persoane!” ce nu promiteau nimic şi care ar fi „surprins” pe extremişti.

Eliade începu să fie pentru radicali omul ,,fatal” revoluţiilor. Un guvern provizoriu fu constituit din popa Şapcă, Ştefan Golescu, Chr. Tell, G. Magheru, N. Pleşoianu şi Eliade. I se trimise lui vodă Bibescu notificaţie în numele poporului român şi guvernul porni spre Caracal, înştiinţând pe cetăţeni că sunt „născuţi la Roma” fiind din Roma-naţi (Romanaţi) şi urmaşi ai marelui Caracalla. De acolo trecură la Craiova şi aşa mai departe.

Continuă citirea →

I. Eliade Rădulescu. Viaţa şi opera (partea a doua)

Ion Heliade Radulescu

Până la 46 de ani viaţa scriitorului a fost laborioasă, totuşi fără mari evenimente. Jurnalist, organizator de şcoli ca membru în Eforie, el e un personaj proeminent. Cu toate că tipăreşte gratuit unora, al căror nume preferă să-l tacă, trebuie să fi avut stare. Slujbaş la Postelnicie, se mai folosi câţiva ani de monopolul în materie de tipografie, unde ştia să-şi învârtească afacerile.

Adversarii îl bârfeau că făcuse „din literatură o meserie ş-o negustorie”. Când i se dădu de către Kiseleff să tipărească Regulamentul, fără a-l putea pune în comerţ un an, cu îndatorirea de a oferi gratuit guvernului 300 de exemplare, Eliade, cu aere naive, propuse să i se plătească, după un an, toate exemplarele ediţiei. Kiseleff admise răscumpărarea a 2000 de exemplare. Tipograful-poet, făcând distincţie între facultatea de a cumpăra şi cea de a edita, trase cu 1500 de exemplare mai mult, nefiind doar „nerod”.

După un an, guvernul, nevrând încă să răspândească Regulamentul, luă de la Eliad ediţia de 2000 de exemplare, plătindu-i suma cuvenită. Atunci editorul, profitând de neghiobia noului postelnic, obţinu o autorizaţie de a vinde Regulamente la autorităţi, scoţând afară ediţia clandestină. Consulul prinse de veste şi sfătui pe Eliade să oprească vânzarea, probabil (editorul nu face nici o aluzie) cumpărându-i celelalte exemplare. Mică excrocherie, cu acoperire legală. Eliade face un caz enorm de inexistenţa în textul tipărit a unui articol, ce anula autonomia legislativă a ţării, adăugat ulterior în original. El ar fi observat lucrul cel dintâi. Când în 1836 se dăzbătură în Adunare modificările la Regulament, el pendulează între curte, care voia să nu se strice cu Rusia, şi între partida naţională, făcând pe mijlocitorul şi nemulţumind pe toţi.

În centrul marilor evenimente

Plăcerea de a se afla în centrul marilor evenimente, de a fi luat în seamă este oricând evidentă la Eliade, care se sileşte să pătrundă în marea societate. Câtăva vreme este favoritul lui Al. Ghica şi trece drept poet al curţii. E drept că un astfel de post nu exista oficial, dar, imitând curtea din Viena, şi Ghica şi Bibescu par a fi afectat protejarea câte unui poet. Deşi se jură că „nu şi-a plecat genunchii în veci spre linguşire”, Eliade exaltă pe Ghica proclamându-l simbol al dragostei, Om prin excelenţă.

Continuă citirea →

I. Eliade Rădulescu. Viaţa şi opera (prima parte)

Ion_Heliade_Radulescu - portret de Misu Popp

După D. Cantemir, a doua mare personalitate a literaturii române este fără îndoială I. Eliade Rădulescu, scriitor cu suflet ardent, creator pretutindeni, desfăşurat deopotrivă în viaţă şi în artă, înzestrat cu mari însuşiri şi cu tot atât de mari cusururi.

Originile

Ieşea din acea obscură pătură de târgoveţi care avea să răzbată printre marile familii boiereşti şi să întemeieze România modernă. Tatăl, Ilie Rădulescu, era originar din Târgovişte şi trăise în medii neguţătoreşti. Ar fi fost crescut în casa unui comerciant din Turcia. La începutul veacului era statornicit la Târgovişte cu soţia Eufrosina, care ştia numai carte grecească, fiind poate o grecoaică şi aparţinând, se presupune, familiei Danielopol. Acolo se născu, la 6 ianuarie 1802, Ioan. Dar Ilie ar fi avut la început în totul patru copii, din care trei muriră (deşi fiul lui Eliade pomeneşte numai de doi, de Ioan şi de o Luxiţa, care în 1894 mai trăia):

Continuă citirea →

Renaşterea şi Umanismul. Renaşterea în Italia. Influenţe culturale în Europa

unde au aparut umanismul si renastereaumanistipersonalitati ale renasterii italienepersonalitati ale renasterii in europaumanismul in spatiul romanesc

Amintirile lui Paul Verlaine despre mama sa

mama si copil

„… Eram rău ca un drac când mi se permiteau prea multe pozne. Biata mama îndura atâtea din pricina asta, încât, atunci când năzdrăvăniile mele depăşeau orice limită, marea-i bunătate n-o mai putea opri totuşi să nu-şi iasă din fire şi să nu treacă în extrema cealaltă. Mai târziu, mult mai târziu, când mă mai mărisem – la ce bun? – , când mai îmbătrânisem – pentru ce? – era obişnuit ca ea, învinsă în cele din urmă de adolescenţa mea tumultoasă, să-mi zică în timpul disputelor, sub forma unor ameninţări în care ştia prea bine că nu cred:

„Ai să vezi tu, de atâtea câte-mi faci,  într-o zi am să mă tot duc şi niciodată n-ai să mai afli unde sunt.”

Continuă citirea →

În budoarul unei femei romane (ultima parte)

femei romane

Laelia n-ar putea fi considerată nici mai crudă, nici mai perversă decât alte aristocrate romane din vremea ei. Ceea ce se petrecea în budoarul Laeliei avea loc, zi de zi, în mai toate casele celor bogaţi.

Aici, în budoar, în penumbra draperiilor catifelate, se petreceau lucruri pe care uneori chiar autorii antici, atât de slobozi în exprimare, s-au jenat să le aştearnă pe hârtie. În budoar îşi primeau matroanele aristocrate prietenele de încredere, cărora le destăinuiau aventurile amoroase; în budoar se urzeau intrigi şi se consumau infidelităti; şi tot în budoar se punea câteodată la cale debarasarea de soţii bogaţi deveniti indezirabili soţiilor, dornice să rămână mai grabnic văduve… Văduviile se obţineau repede dacă se recurgea la serviciile bine retribuite ale unor otrăvitoare de profesie, pentru care budoarele n-aveau taine.

Continuă citirea →

În budoarul unei femei romane (prima parte)

femeie romana

” – Înalţă o cruce pentru sclav!

– Dar ce crimă a săvârşit sclavul? De ce merită să fie răstignit? Cine este martor? Cine l-a denunţat? Ascultă, femeie! Nici o şovăială nu-i prea lungă când e vorba de viaţa unui om!

– Nebunule, sclavul este om? Să zicem că n-a făcut nimic. Aşa vreau şi aşa poruncesc! Voinţa mea să fie drept explicaţie!“

Sub pana iscusită a lui Iuvenal – care a consemnat-o în Satirele sale – discuţia de mai sus trezeşte un amestec contradictoriu de simţăminte, prin notele ei tragice, stranii şi groteşti. Vinovat sau nu – un sclav urmează să fie crucificat. Sentinţa de condamnare la moarte a fost pronunţată nu de bărbat, „stăpânul casei“, ci de buzele gingaşe ale soţiei.

Continuă citirea →

Războiul de 100 de ani

batalia de la Poitiers

Războiul de 100 de ani (1337-1453). Conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, având drept obiect drepturi teritoriale şi problema succesiunii la tronul Franţei.

A început în 1337, când Eduard III a invadat Flandra pentru a-şi impune pretenţiile asupra coroanei Franţei. Eduard a obţinut o victorie răsunătoare în bătălia de la Crecy (1346); după ce fiul său, Eduard Prinţul Negru, a reuşit să-l captureze pe Ioan II în bătălia de la Poitiers (1356), francezii au fost nevoiţi să cedeze mari teritorii, prin tratatele de la Bretigny şi Calais (1360). Ioan II a murit în captivitate, iar fiul său Carol V a refuzat să respecte tratatele şi a reiniţiat conflictul, silindu-i pe englezi să se apere. După moartea lui Carol V în 1380, ambele ţări au fost preocupate de conflictele interne, iar războiul s-a încheiat cu o pace nesigură.

Continuă citirea →

Precauţie

sef nervos

Precauţie

În viaţa asta are rost,
Când vezi c-atât de rău te-mpunge,
Să nu-i spui prostului că-i prost,
Că nici nu ştii ce şef ajunge!…

Gheorghe Bâlici