Mark Twain despre soţia sa: „Era firavă, frumoasă şi gingaşă”

Olivia_Langdon_Clemens, sotia lui Mark Twain

Povesteşte Mark Twain: „La începutul lui februarie 1870 m-am căsătorit cu domnişoara Olivia L. Langdon şi m-am stabilit în orăşelul  Buffalo  din  statul  New  York. […]  Soţia mea s-a săvârşit din viaţă acum un an şi jumătate [1904] la Florenţa, în Italia, după o suferinţă îndelungată, care a durat douăzeci şi două de luni, fără întrerupere.

Am văzut-o prima oară sub înfăţişarea unei miniaturi de fildeş, în cabina fratelui ei Charley, pe vaporul „Quaker  City”,  în  golful  Smirna,  în  vara  anului  1867,  când  Olivia  avea  douăzeci  şi  doi  de  ani neîmpliniţi. Iar în carne şi oase am văzut-o prima oară la New York, în  luna decembrie a aceluiaşi an. Era firavă, frumoasă şi gingaşă –  părea şi fată şi femeie în acelaşi timp. Şi aşa a rămas până-n ultima zi a  vieţii  ei.  Sub  o  înfăţişare  gravă  şi  nobilă  ardeau  focurile  de  nestins  ale  simpatiei,  energiei, devotamentului,  entuziasmului  şi  afecţiunii  –  ale  unei  afecţiuni  cu  adevărat  fără  margini.  A  fost întotdeauna firavă la trup şi a trăit cu sufletul, un suflet plin de speranţă şi de un curaj indestructibil.

O sinceritate desăvârşită, o cinste desăvârşită, o candoare desăvârşită  –  iată trăsăturile de caracter ale soţiei mele. Se născuse cu ele. Judecăţile ei despre oameni şi lucruri erau sigure şi corecte. Intuiţiile ei n-o înşelau aproape niciodată, în părerile ei despre firea şi purtarea prietenilor, ca şi ale necunoscuţilor, era totdeauna loc pentru caritate, iar aceasta nu greşea niciodată. Am comparat-o cu sute de persoane şi pot spune că avea cel mai desăvârşit caracter pe care mi-a fost dat vreodată să-l întâlnesc. Şi aş putea adăuga că a fost omul cel mai demn şi mai cuceritor în demnitatea lui pe care  l-am cunoscut vreodată.

[…] Era totdeauna veselă şi totdeauna capabilă să transmită şi altora această voie bună. În cei nouă ani pe care  i-am  petrecut  în  sărăcie,  înglodaţi  în  datorii,  a  reuşit  totdeauna  să-mi  risipească  cu  argumente deznădejdea şi, găsind până şi norilor o latură luminoasă, mă făcea s-o văd şi eu. În tot acest timp n-am auzit-o  niciodată  rostind  vreun  cuvânt  de  regret  în  legătură  cu  situaţia  noastră  grea  şi  nici  pe  fiicele noastre nu le-am auzit: le educase şi le insuflase aceeaşi tărie de caracter. Dragostea pe care o dăruia acelora la care ţinea mergea până la adoraţie şi cu aceeaşi adoraţie o răsplăteau toţi  – rudele, prietenii şi chiar şi slujnicele.

O ciudată combinaţie ne împletise  parcă într-o singură fiinţă prin căsătorie  –  firea şi caracterul ei cu firea  şi  caracterul  meu.  Mă  copleşea  cu  marea  ei  afecţiune  exprimată  prin  sărutări,  mângâieri  şi  un vocabular tandru de o bogăţie ce mă uimea întotdeauna. Eu eram din născare un om rezervat în privinţa efuziunilor de limbaj şi a dezmierdărilor, iar ale ei mă năpădeau aşa cum se sparg valurile văratice de stânca Gibraltarului. Fusesem crescut într-o atmosferă rezervată. După cum am mai spus, nu ţin minte ca vreun membru al familiei tatălui meu să-l fi sărutat vreodată pe un altul  –  decât o dată, şi atunci pe patul de moarte.

Olivia avea râsul vesel, din inimă, al fetelor tinere; râdea rar, dar când râdea, parcă auzeai o muzică divină. I-am auzit pentru ultima oară râsul pe patul de suferinţă în care zăcea de peste un an şi mi-am şi notat pe o hârtie, ceea ce n-aveam să mai am prilejul să fac.”

sursa: Mark Twain, Autobiografie, trad.: Petre Solomon, Editura Art, 2008

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: