Dan C. Mihăilescu în “Istoria critică a literaturii române”

Dan C. Mihailescu

Dan C. Mihăilescu (n. 12 decembrie 1953)

Cea mai bună introducere în critica şi eseistica lui Dan C. Mihăilescu este un sfert de pagină din Scriitorincul (2001): „După câţiva ani de juvenilă articlerie […] am refuzat cronica de întâmpinare, am devenit «cercetător ştiinţific» şi am debutat cu o carte despre Eminescu. După o carte despre teatrul lui Blaga, am fugit din stilul scorţos şi am campat în Caragiale, pentru ca 1990 să mă găsească prefaţator de Cioran şi gata să încep povestea generaţiei ’27. N-a fost să fie aşa: am început să traduc Eugen Ionescu, dar şi Revel, între timp m-am chibzuit cu voluptate în publicistică…”

Ar fi de precizat că Dan C. Mihăilescu n-a scăpat tocmai de ce i-a fost frică: de cronică şi de publicistică. S-a întors adică de unde a plecat. După opt cărţi publicate între 1984 şi 2007, este evident că a făcut o alegere bună. Nici Perspective eminesciene (1982), nici Dramaturgia lui Lucian Blaga (1984) nu arătau vocaţia pentru studiul doct, academic. Abia în lunga introducere la Caragiale din 1990 îşi găseşte tonul potrivit: amestec spontan de erudiţie şi de eseistică liberă, de preţiozitate şi de familiaritate stilistică, de spirit obiectiv şi de polemism.

Scandalul Dicţionarului general al Literaturii române, dintre autorii căruia Dan C. Mihăilescu a fost exclus, a pornit de la nerespectarea regulii jocului academic. Articolele erau mult prea personale, ba chiar tendenţioase. Ceea ce face farmecul publicisticii autorului nu e neapărat acceptabil într-un dicţionar literar. Dan C. Mihăilescu s-a plâns de imixtiuni în text şi de cenzură într-un articol reluat în Viaţa literară I (2006) pe cât de savuros, pe atât de injust.

E cazul de a remarca, în continuarea propriului comentariu bibliografic, că, schimbând registrul moral-stilistic, Dan C. Mihăilescu n-a renunţat la unele dintre preocupările mai vechi. N-a scris o istorie a generaţiei lui Cioran, dar a revenit mereu la ea. În Stângăcii de dreapta (1999), culegerea care deschide editorial seria publicistică, este reluată introducerea la prima antologie Cioran necenzurată (din 1990), iar în Scriitorincul, toată seria de comentarii referitoare la generaţia ’27. Meritul principal constă în a discuta lucrurile cu aşa-zicând cărţile pe masă: nicio realitate, oricât de inconfortabilă, nu este ocultată, toate textele compromiţătoare sunt citate in extenso. Din păcate, nu s-a procedat totdeauna la fel, în primul deceniu de după revoluţie, când Schimbarea la faţă a României a fost reeditată la Humanitas într-o versiune ad usum delphini, voită, ce e drept, de autorul însuşi, fără a exista vreo menţiune în acest sens şi fară prefaţă lămuritoare.

Redescoperirea generaţiei ’27 a fost în toţi acei ani uşor euforică. Dan C. Mihăilescu e întâiul şi multă vreme singurul care o abordează cu necesară rigoare ştiinţifică. Ideile se pot, desigur, discuta. Caracterizarea generală e aceasta: „Cu voia ei (prin anume date genetice) şi fără voia ei (deturnată cu profit de forţele politice), Generaţia ’27 s-a urcat pe eşafodul istoriei într-o semiconştienţă provenită în egală măsură din propria-i narcoză, auto-otrăvitoare, şi din euforizantele injectate din afară”. Problema este că, ideologic şi politic, generaţia ’27 a fost victima propriilor opţiuni. Ea însăşi şi-a ales principiile călăuzitoare şi s-a îndreptat, ca şi junimiştii în 1870, spre politica militantă. Şi nu Nietzsche şi alţi filosofi au injectat-o cu venin al disperării existenţiale, ci ea însăşi s-a revendicat pe deplin conştientă de la ei, după cum naţionalismul, mussolinismul şi hitlerismul le-a descoperit singură, fară a o fi împins cineva de la spate. E adevărat că a proceda în chip maniheist, prezentând-o în alb şi negru, cum a făcut până şi cel mai serios comentator al climatului ideologic din anii ’30, Z. Ornea, nu este o soluţie. Dar nici a amâna sine die verdictul, sub cuvânt că el nu mai este posibil astăzi, cum afirmă Dan C. Mihăilescu.

Din păcate, întrebările pe care şi le pune mai departe nu sunt, în concepţia lui, retorice: „…Ce verdict unic se poate «acorda» acestei pluralităţi alienante? Iorga de la 1906 şi de la 1940, A.C. Cuza dinainte şi de după 1918, Nae Ionescu din 1928 şi cel din 1937, basarabenii şi macedonenii, Moţa şi Marin de după Moţa şi Marin, legiunea sub Codreanu şi legiunea sub Sima, prefectul Manciu şi asasinarea lui Stelescu, patetismul Schimbării la faţă şi subtextele Ifigeniei lui Eliade în viziunea lui Sebastian, Itinerarul spiritual şi Cărticica şefului de cuib etc.?”

Eroarea lui Dan C. Mihăilescu este de a considera fascismul şi comunismul ca unica alternativă oferită de istorie generaţiei ’27. Este şi convingerea lui V. Ierunca ori Paul Georgescu, şi nu doar din epocă, dar şi de mai târziu, când amândoi se despărţiseră de comunism, iar Paul Georgescu, e drept, doar de stalinism. Într-un articol polemic din 2006, Dan C. Mihăilescu însuşi vine la o atitudine mai firească observând că interbelicul nu poate fi redus la o „pură şi simplă cultură legionară” şi nici la „dualismul” de la Z. Ornea. Monocromia şi bipolaritatea sunt etichetate ca deopotrivă de false. Dan C. Mihăilescu evoca de data aceasta multitudinea de evenimente şi de concepţii din anii ’30, „amplasarea mişcării de avangardă, puternic infiltrată de forţele stângii mai mult sau mai puţin insurgent-anarhico-sovietizante, întreaga linie Urmuz – Tzara — Voronca — Vinea, care avea să fecundeze Zurich-ul «leninist», dar lovinescianismul sau pansexualismul epocii, toată cafeneaua literară bucureşteană, cu estetismul, plezirismul, cosmopolitismul, hedonismul şi ultraliberalismul (y compris libertinismul) ei, toată acea lume pestriţă de-o ameţitoare diversitate şi adversitate, de la Kalende, Sburătorul, Cuvântul liber, Bluze albastre etc. — toate polemicile care au hărţuit şi sfâşiat Dreapta — de la cele pur doctrinare gen Blaga — Motru, Blaga — Stăniloaie, Eliade — Racoveanu etc., până la episodul Stelescu – Panait Istrati — Cruciada românismului vs mişcarea legionară, dar şi marele mecanism pus în mişcare de Dimitrie Gusti şi Şcoala sociologică, având o marcată structură, criterii şi personalităţi net de stânga, ca şi Criterionul în care coabitau firesc liberali, conservatori şi socialişti, tradiţionalişti, troţkişti, masoni, legionari, homosexuali, francofili, anglofili, ameticanofili, kaghebişti şi gestapovişti…”. Mai scurt spus, dacă e vorba de alegere, existau nu numai extremele, de stânga ori de dreapta, ci şi liberalismul, iar polului autocraţiei i se opunea polul democratic.

Dan C. Mihailescu, critic literar

Publicistica lui Dan C. Mihăilescu va oscila mereu între cronica literară şi politica culturală. Literatura română în postceauşism (2004) este o culegere de cronici într-o manieră foarte personală. Limitarea (cu minime excepţii) la memorialistica tipărită în anii ’90 îl împiedică pe autor să fie considerat cronicarul literar cel mai de seamă de după revoluţie. Dan C. Mihăilescu a renunţat foarte repede să frecventeze toate genurile. În mod evident nu citeşte poezie, romane, teatru. Optează pentru istorie literară, eseistică şi mai ales pentru jurnalul intim şi memorii. O explicaţie pentru refuzul ficţionalului ar putea fi interesul minim arătat de cronicar textului însuşi, pe care nu-l examinează direct aproape niciodată, ca şi ponderea scăzută a perspectivei estetice.

Dan C. Mihăilescu este în schimb fascinat de contexte şi subtexte. Observaţia sociologică prevalează asupra celei literare. Publicistul e mai atent la oameni decât la literatură, la autori decât la opere. Are vocaţie de biograf şi de istoric al moravurilor, sacrificând adesea arta pe altarul evenimentului şi spiritualul pe acela al anecdoticului. Este mai degrabă un ideolog decât un critic de gust. Cronicile au mai toate substrat politic. Sub raport politic Dan C. Mihăilescu se declară fară şovăire de dreapta.

Celelalte culegeri — Îndreptări de stânga (2006), Viaţa literară I, II (2006, 2007) — nu mai conţin decât rare cronici propriu-zise. Publicistica lui Dan C. Mihăilescu îşi pune de acord forma cu conţinutul: nu mai comentează cărţi, ci evenimente. E vorba de o substanţială revistă a vieţii culturale (literare, mai ales), ţinută lunar în revista Idei în dialog şi în alte locuri, într-un stil alert şi atractiv care te obligă să începi de la ea lectura numărului. Autorul ne dezvăluie cu umor cum procedează: „Ştiţi cum îmi scriu articolele din Idei în dialog? Intru în stare exact ca motanul Jaune Tom din Parisul vesel străvechea poveste a filmului de animaţie: el încremeneşte la vederea ţintei şi se autoelectrizează milimetru cu milimetru de la vârful cozii până-n vârful mustăţilor, după care face năprasnic ţâşnirea captatorie. Cam aşa mă aşez eu în poziţia de atac la fiecare 17-18 ale lunii”.

Articolele sunt admirabile prin priza la viaţa culturală a momentului, prin mergerea direct la obiect şi prin curajul de a spune lucrurilor pe nume. Multe tabuuri curente nu există pentru Dan C. Mihăilescu, gata a-l instala mediatic pe Iosif Sava alături de Adrian Păunescu sau de a-i schiţa lui Geo Bogza un portret nimicitor: „Mărturisesc a nu fi înţeles niciodată motivele teribilei venerări de care se bucură Geo Bogza, fie şi numai în anii ’80. În rubrica sa din România literară, foşnea, desigur, frecvent câte o coadă de şopârlă, asta când cele câteva întrebări nu erau integral o subversivă, chit că simbolică şi de-sus-îngăduită, pulsiune de revoltă întru demnitate. Cariate de grandilocvenţă, de scheletica mimare a graţiei, juvenile voci, împotrivă, pozând jupiterian şi profetic în măreţe atitudini de sapienţialitate antică, tabletele lui Bogza se salvau prin câte-un Eminescu (fie el şi butaforic) aniversat în plin ianuarie ceauşist…”. Astfel de rânduri ne fac să regretăm o dată în plus demisia din funcţie a probabil celui mai original cronicar literar postcomunist.

Ca să mai presar puţină sare pe rană, să citez şi încheierea cronicii la Jurnalul lui Paul Goma: „O carte tombolă, care cade ca o lespede pe un talent demult defunct. Odată epuizat biograficul, toată literatura lui Goma dispare. Proiectată ca ghilotină, cartea sfârşeşte prin a-şi înghiţi, cu sictir, autorul”.

Şi, în fine, introducerea la cronica despre Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, în care evident greşeşte: „E ciudat şi întristător, totodată, cum aproape toate marile calităţi ale poeziei şi prozei lui Mircea Cărtărescu se topesc, se alterează, se schimonosesc, până la hidoşenie în Jurnal. Marele păianjen textual, magistrul alchimiilor onirice, arhitectul de viziuni ludice somptuos. .. iniţiatice se relevă aici ca un contabil de succese şi pseudoeşecuri administrate atent, pândind mereu pieziş efectul bietului receptor inocent şi admirativ.”

sursa: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 1378-1380

One response

  1. Tocmai am dat gata ultima sa carte, „Castelul, biblioteca, puşcăria – trei vămi ale feminităţii exemplare”, Humanitas, 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: