Cum a câştigat Mark Twain trei dolari

Mark Twain

„Ne lipseau trei dolari şi trebuia neapărat să facem rost de ei până seara. […] Am cutreierat străzile cam o oră, căznindu-mă să găsesc un mijloc de a face rost de bani, dar nu mi-a venit nici o idee. În cele din urmă, am intrat în holul cel mare al „Casei Ebbitt”, care pe atunci era un hotel nou-nouţ, şi m-am aşezat pe un scaun. Deodată am văzut că în hol intră un câine; se opri în faţa mea, îşi ridică privirea spre mine şi mă întrebă din ochi: „Eşti prietenos?” I-am răspuns, tot din ochi, că da. Câinele a dat din coadă recunoscător şi, apropiindu-se, şi-a rezemat botul pe genunchiul meu şi m-a privit tandru cu ochii lui negri.  Era un  animal frumos ca o fată,  ai fi zis că-i făcut tot din catifea şi mătase. I-am dezmierdat căpşorul negru şi urechile clăpăuge  –  ce mai, eram ca doi îndrăgostiţi!

Peste câteva  minute,  generalul  de  brigadă  Miles,  eroul  naţiunii,  îşi  făcu  apariţia  în  splendida-i  uniformă albastră  cu  fireturi  de  aur,  sub  privirile  admirative  ale  tuturor.  Zărind  câinele,  se  opri  şi  în  ochi  i  se aprinse o lumină ce dovedea că avea o slăbiciune pentru câinii de soiul acelei făpturi graţioase. Veni apoi spre mine şi-mi spuse, mângâind câinele:

Ce câine frumos! O adevărată minune… N-aţi vrea să-l vindeţi?

Eram adânc mişcat; mi se părea miraculos felul cum se adeverea prorocirea lui Swinton. [ „Domnul va avea grijă”, îi spusese prietenul său]

Ba da, i-am răspuns.

Cât cereţi pe el? mă întrebă generalul.

Trei dolari.

Generalul rămase vizibil surprins.

–  Trei dolari? făcu el. Numai trei dolari? Păi, câinele ăsta e un animal neobişnuit, valorează cel puţin cincizeci  de  dolari.  Dac-ar  fi  al  meu,  nu  l-aş  da  nici  pentru  o  sută.  Mă  tem  că  nu  vă  daţi  seama  de valoarea lui. Mai gândiţi-vă la preţ, n-aş vrea să vă păcălesc.

Dacă m-ar fi cunoscut, şi-ar fi dat seama că mi-ar fi venit la fel de greu să-l păcălesc, pe cât îi venea lui de greu să mă păcălească pe mine. I-am răspuns cu aceeaşi voce calmă şi hotărâtă ca şi mai înainte:

Nu, doar trei dolari, acesta e preţul.

–  Foarte  bine,  dacă  insistaţi,  îmi zise  generalul  şi,  dându-mi  trei  dolari,  luă  câinele  şi  porni  cu  el  pe scări.

Peste vreo zece minute apăru în hol un domn între două vârste, cu o înfăţişare blajină, care începu să-şi arunce privirile încolo şi-ncoace, peste tot, până şi sub mese.

Nu cumva căutaţi un câine? l-am întrebat.

Până-n clipa aceea avusese o expresie tristă şi neliniştită, dar acum parcă se lumină la faţă.

Da, îmi răspunse el. L-aţi văzut cumva?

–  Da, a fost aici până mai adineauri, când a plecat după un domn. Cred că aş putea să vi-l găsesc, dacă aţi dori să fac această încercare.

Rareori mi-a fost dat să citesc mai multă recunoştinţă pe faţa unui om şi acelaşi sentiment îl exprimă şi glasul lui când mă rugă să fac încercarea. I-am răspuns că aş face-o cu mare plăcere, numai că, având în vedere că s-ar putea să-mi ia ceva timp, ar fi cazul să-mi plătească pentru osteneală.

Cu dragă inimă, îmi spuse el.

Şi, repetând formula, mă întrebă cât cer.

Trei dolari.

Păi, e o nimica toată, exclamă el surprins. O să vă plătesc zece, cu dragă inimă!

–  Nu, trei dolari, acesta e preţul! am repetat, şi am pornit-o în sus pe scări, fără să mai lungesc vorba, deoarece Swinton îmi spusese că aceasta era suma de care ne va face rost Dumnezeu; mi se părea c-ar fi un sacrilegiu să primesc măcar un gologan peste suma făgăduită.

Trecând  pe  lângă  recepţie,  am  aflat  de  la  funcţionarul  de  acolo  ce  număr  avea  camera  generalului. Ajuns sus, l-am găsit pe general mângâind câinele cu un aer fericit.

Îmi pare rău, dar trebuie să vă iau câinele înapoi, i-am spus.

–  Să-l iei înapoi? îngăimă generalul, uimit din cale-afară. Păi, e câinele meu! Mi l-ai vândut, la preţul fixat chiar de dumneata!

– E adevărat, i-am răspuns, dar trebuie să-l iau, deoarece omul îl vrea înapoi.

– Care om?

– Stăpânul câinelui, căci nu era câinele meu.

Generalul păru şi mai uimit şi, o clipă, nu  putu să rostească nici un cuvânt  –  ai fi zis că-i pierise graiul. În cele din urmă spuse:

Vrei să spui că mi-ai vândut câinele altuia, ştiind că-i al altuia?

– Da, ştiam că nu-i câinele meu.

– Atunci, de ce mi l-ai vândut?

–  Ce întrebare ciudată mai e şi asta? Vi l-am vândut pentru că mi l-aţi cerut. V-aţi oferit să cumpăraţi câinele, nu puteţi tăgădui! Eu nu eram ahtiat să-l vând, nici nu-mi trecuse prin minte să-l vând  –  dar aveam impresia că dacă dumneavoastră v-ar conveni…

–  Să-mi convină? mă întrerupse el. E cea mai năstruşnică idee pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată. Auzi dumneata – ce idee, să vinzi un câine care nu-ţi aparţine…

L-am întrerupt la rându-mi, spunându-i:

Discuţia asta nu are nici un rost, domnule. Singur aţi spus că-i un câine care valorează probabil o sută de dolari. Eu v-am cerut doar trei  –  era oare ceva necinstit în asta? Mi-aţi oferit o sumă mai mare, ştiţi bine c-aşa aţi făcut. Eu v-am cerut însă cu insistenţă trei dolari – nu puteţi tăgădui.

–  Uf, ce legătură are una cu alta?! Esenţialul este că nu dumneata erai stăpânul câinelui, nu pricepi? După cât se pare, dumneata nu socoteşti că e necinstit să vinzi un lucru care nu-ţi aparţine, dacă-l vinzi ieftin. Dar…

– Vă rog să nu mai discutaţi despre asta, l-am întrerupt. Nu puteţi nega că preţul cerut de mine era cât se poate  de  rezonabil  şi  echitabil  –  ţinând  seama  că  nu  eu  eram  stăpânul  câinelui  –  astfel  încât  orice discuţie în legătură cu asta e o pierdere de timp. Acum trebuie să iau înapoi câinele pentru că omul îl vrea  –  nu  vă  daţi  seama  că  nu  am  de  ales? Puneţi-vă  în  situaţia  mea.  Închipuiţi-vă  c-aţi  fi  vândut  şi dumneavoastră un câine care nu vă aparţinea; închipuiţi-vă că…

—  Taci, omule, nu-mi mai împuia capul cu raţionamentele dumitale idioate! Ia-ţi câinele şi  lasă-mă-n pace!

I-am dat aşadar înapoi cei trei dolari şi am coborât în hol cu câinele, pe care l-am predat stăpânului său, încasând de la acesta cei trei dolari promişi pentru osteneala mea. Am plecat cu conştiinţa împăcată, pentru că procedasem cinstit;  n-aş fi putut niciodată cheltui primii trei  dolari,  deoarece  nu  mi  se  cuveneau  de  drept,  pe  când  dolarii  căpătaţi  pentru  restituirea  câinelui către adevăratul său stăpân îmi aparţineau de drept  –  îi câştigasem cinstit. La urma urmelor, omul acela ar fi putut să nu-şi recapete niciodată câinele, dacă n-aş fi apărut eu.

Principiile mele au rămas până-n ziua de azi aceleaşi ca şi atunci. Am fost întotdeauna cinstit – sunt convins că nu pot fi altfel. După cum am mai spus, n-am fost niciodată în stare să mă ating de nişte bani agonisiţi prin mijloace dubioase. Cam asta e povestea. Şi, în parte, e adevărată. 🙂

sursa: Mark Twain, Autobiografie, trad.: Petre Solomon, Editura Art, 2008

2 responses

  1. Mark Twain este in anecdotica americana echivalentul lui Caragiale in cea romanesca.
    Imi place sa descopar cotidianul din lumilor trecute . Incerc si eu sa devoalez aceasta lume – ma joc de fapt. Poate va place si voua jocul meu:
    http://deieri-deazi.blogspot.ro/

  2. Felicitari pentru blog!Imi face viata mult mai frumoasa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: