Cum l-a cunoscut Mark Twain pe măgarul numărul 1 al secolului XIX

Mark Twain portret

[…] M-am dus la editura lui Carleton. M-am pomenit în faţa unui funcţionar, care s-a aplecat slugarnic deasupra biroului, pentru a mă întreba ce doresc; când a văzut însă că venisem să vând o carte, nu să cumpăr una, temperatura lui a scăzut cu câteva zeci de grade şi era cât pe ce să îngheţ pe loc. L-am rugat smerit să mă lase să stau de vorbă cu mister Carleton, iar funcţionarul m-a informat cu răceală că acesta se afla în biroul său. Au urmat descurajări şi dificultăţi, dar după un timp am trecut frontiera şi am pătruns în lăcaşul sfânt.

Mister Carleton s-a ridicat de pe scaun şi m-a întrebat brusc şi cu asprime: ” Ei, ce pot face pentru dumneata?” I-am amintit că mă aflu acolo potrivit unei înţelegeri, în scopul de a-i oferi spre publicare o carte de-a mea. El a început să se umfle, şi s-a tot umflat aşa până ce a căpătat dimensiunile unui zeu de gradul doi sau trei. Apoi, fântânile marelui său suflet s-au revărsat, şi vreme de două sau trei minute n-am putut să-l mai văd din pricina potopului stârnit. Era un potop de cuvinte, numai cuvinte, dar cădeau atât de des încât întunecau văzduhul.

În cele din urmă, a făcut un gest impunător cu mâna lui dreaptă, un gest care cuprindea întreaga încăpere, şi a spus: „Cărţi… uită-te la rafturile astea. Sunt toate pline de cărţi care-şi aşteaptă rândul la publicare. Crezi că mai am nevoie şi de altele? Scuză-mă, dar n-am nevoie. Bună ziua.”

Au trecut douăzeci şi unu de ani până să-l revăd pe mister Carleton. Mă aflam pe atunci cu familia la hotelul „Schweizerhof“ din Lucerna. A ţinut să mă viziteze, mi-a strâns mâna cu căldură şi mi-a spus, fără nici un fel de introducere: „Sunt o persoană destul de neînsemnată, dar am la activul meu două distincţii formidabile, care mă îndreptăţesc să aspir la nemurire, şi anume: am refuzat o carte a dumitale, şi, tocmai de aceea, rămân, fără rival, măgarul numărul unu al secolului al XIX-lea.”

Era o scuză cât se poate de frumoasă, ceea ce i-am şi spus, adăugând că pentru mine este o răzbunare îndelung aşteptată, dar mai plăcută decât oricare alta, întrucât în cei douăzeci şi unu de ani ce se scurseseră de la prima noastră întâlnire îl omorâsem în gând de câteva ori în fiece an, şi de fiecare dată într-un mod nou şi din ce în ce mai teribil, însă acum eram împăcat, liniştit, fericit, ba chiar din cale-afară de fericit, şi de aci înainte îl voi socoti un bun şi adevărat prieten şi nu-l voi mai omorî niciodată. 🙂

sursa: Mark Twain, Vorbesc din mormânt, Editura pentru literatură univerală, Bucureşti, 1962, p. 55-57

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: