Horia Roman Patapievici în „Istoria critică a literaturii române”

Horia Roman Patapievici

H.-R. Patapievici (n. 18 martie 1957). Eseistul cel mai remarcabil al generaţiei ’80, este un fizician care n-a publicat nimic înainte de 1989 şi a cărui formaţie pozitivă l-a singularizat după aceea într-o literatură în care ştiinţificii se numără pe degetele de la o mână (H. Sanielevici, S. Mehedinţi, Ion Barbu, Solomon Marcus, Mihai Dinu etc.).

Evocând atmosfera în care a început să scrie (fără intenţia de a tipări ceva), H.-R. Patapievici dă în Zbor în bătaia săgeţii (1995), un fel de timpurie autobiografie concepută la sfârşitul anilor ’80, cea mai bună definiţie „rezistenţei prin cultură” de care s-a vorbit la un moment dat exclusiv prin opoziţie cu „disidenţa”: „Ne pusesem în cultură toate speranţele pe care oamenii societăţilor normale şi le pun, alături de cultură, în religie, economie şi politică. Nu mai puţin, Zbor este în mod esenţial un răspuns, parte dintr-un dialog pasionat şi îndrăgostit […] Fără această iubire, câteva din cărţile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, n-ar fi fost niciodată scrise.”

Rezistenţa prin cultură a fost o formă de clandestinitate. Disidenţii şi-au asumat nemijlocit un rol politic, după ce au eşuat prin a face din acţiunea lor culturală una politică: dar ei au început prin a fi, fie că au publicat, fie că nu au publicat cărţi, nişte rezistenţi.

patapievici_horia-roman-cerul_vazut_prin_lentila

Abia în 1993 H. -R. Patapievici îşi strânge în Cerul văzut prin lentilă articole de tot felul risipite prin revistele de opoziţie ale vremii (Contrapunct, România literară, 22, Dilema), lăsând definitiv pe dinafară „numeroasele scrieri de sertar — însemnări, note, fragmente, schiţe, jurnale, eseuri, poeme, proze şi fişe de lectură, peste 60 de volume, în «manuscrise» bătute la maşină”. Din toate, doar autobiografia Zbor va vedea, doi ani mai târziu, lumina tiparului.

Articolele sunt din capul locului destinate gazetelor. E vorba aşadar de o publicistică foarte variată tematic, în care spiritul ştiinţific al autorului se observă mai bine bibliografic (e citat într-un loc un antropolog englez care scrisese în New Scientist despre bârfă!) decât stilistic (influenţa lui Al. Paleologu fiind limpede în amestecul de seriozitate ştiinţifică a argumentelor şi frivolitatea „populară” a exemplificărilor). Ca şi Paleologu, Patapievici nu se dă în lături să scrie, ca şi maestrul său, despre criteriul adevărului în filozofie şi despre mitocănie. E deocamdată un om al timpului, optimist, „progresist”, liberal, convins că lumea modernă nu repetă declinul lumii romane, aşa că o constatare ca următoarea nu se va mai regăsi în Omul recent. „În ce mă priveşte, am sentimentul că trăim în mijlocul unei lumi extraordinare, o lume în plină expansiune, deloc decadentă, şi aflată în ecloziunea exuberantă a principalelor sale forţe”. Şi încă, neprevăzându-şi atitudinea de peste un deceniu: „E straniu că tocmai aceste aspecte ale civilizaţiei noastre care din totdeauna au stârnit consensul ofuscat al detractorilor sunt şi cele mai viguroase şi mai pline de sănătate”. Şi aşa mai departe.

Ce e drept, corectitudinea politică definitorie pentru tipul acesta liberal de gândire este respinsă chiar mai înainte de a deveni o modă la noi. Viitoarele polemici împotriva elitelor (Sorin Horia Matei, Ciprian Şiulea ş.a.) îşi află aici cu anticipaţie primele contraargumente. Ce e curios e că nu liberalii corecţi politic, ci elitiştii neoconservatori s-au „coborât” la politica militantă, deşi mai cu seamă ei aveau motive să vadă într-o astfel de acţiune un sacrificiu trivial şi nemeritat. Recunoaşterea „rupturii” de „popor” este la H.-R. Patapievici o mărturisire şocantă, anunţând tonul epistolelor către Paleologu din Politice (1996): „întrucât mă priveşte, până la marea contra-demonstraţie muncitorească din 29 ianuarie 1990, am trăit cu poporul meu într-o armonie deplină […] în esenţă, credeam că a fi român este o substanţă. […] Eram mistic unit cu poporul meu […] Toate acestea până la 29 ianuarie 1990, când, bolnav de suferinţă, am înţeles că oamenii simpli, de care mă credeam legat prin legături invizibile de identitate, sunt animaţi de cu totul alte reprezentări despre lume decât ale mele”.

Astfel de lucruri nu mai fuseseră niciodată aşternute pe hârtie. Patapievici merge mai departe, admiţând că, în funcţie de origini şi de opţiuni opuse, nu există cu adevărat un popor român, ci două: „Dej şi Ceauşescu au lăsat în urmă două popoare diferite”. Vechea temă a specificului naţional, care îi preocupase pe toţi intelectualii români din întâia jumătate a secolului XX, este refăcută din perspectiva acestei disociaţii. Idei unanim împărtăşite (autohtonismul ca valoare, ţăranii, clasă fundamentală, naţionalismul ca entitate metafizică) sunt respinse ca prejudecăţi înveterate. Pariul intelectual al lui Patapievici este pe sociologia ştiinţifică a unor Guşti, Stahl şi Brăiloiu, deloc pe aceea metaforică şi speculativă a unor Blaga şi Noica. E criticată „vulgata bunului român” care a rezultat din sentimentalismul sociologic al celor din urmă, fiind ironizat până şi „miracolul formării poporului român”, acela de la Gh. Brătianu şi alţii, prin sarcastica observaţie că noi ne-am fi format prin adversitate în diferite momente ale istoriei prin „sărutul dat călăului” („neoliticii de la Dunăre indo-europenilor, tracii romanilor, supravieţuitorii retragerii aureliene, năvălitorilor asiatici” şi aşa mai departe).

Punctul culminant al acestei vâsliri contra curentului principal din ideologia naţională sunt exasperatele scrisori către Paleologu din 1990-1991. Scandalul iscat de publicarea lor în Politice dovedeşte două lucruri: unul, recunoscut de însuşi Patapievici în Criticilor mei, lunga replică din 1996 din revista 22, şi anume „conformitatea sistemului educaţional şi a vulgatei naţionale cu un anumit tip de limbaj” altul decât acela folosit în scrisori; şi al doilea, persistenţa mitologiei naţionaliste interbelice nu doar în anii naţional-comunismului ceauşist, ci imediat după 1989, când a luat forme încă şi mai delirante.

De fapt, ceea ce i-a iritat pe comentatori a fost, ca şi în alte cazuri (de exemplu, aşa-zisa contestare a lui Eminescu din revista Dilema), încercarea lui Patapievici de a baza disputa ideologică pe spirit critic, nu pe o tradiţie pur emoţională. Vehemenţa tonului se explică prin trauma care a stat la originea scrisorilor: arestarea autorului în ziua de 21 decembrie 1989 şi cele 26 de ore petrecute la Jilava. Dincolo de conjunctură, scrisorile pun, într-un limbaj adesea arghezian, întrebări ori conţin remarci serioase cu privire la români şi la România, nu neapărat noi, dar crude, directe, fară menajamente. „Îmi e ruşine că sunt român” e o constatare recurentă care a supărat chiar mai mult decât expresivele epitete aplicate intelectualilor apolitici („o nostalgie onanistă le animă substratul afectiv”, ei stând „cu numai o fesă în scaunul puterii, cealaltă plutind în barca opoziţiei”, „colaboraţionişti bovarizaţi de aspiraţia la disidenţă”) ori, ceea ce la noi nu se acceptă, epitete aplicate poporului („iresponsabil”, incapabil de căinţă, înotând într-un „hârdău de Fecale Supurând de Nestinsă putoare” — aţi recunoscut acrostihul), ca să nu mai vorbim de politicieni. Fraza e uneori aceea a lui Cioran din Schimbarea la faţă:

„Suntem un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă: toţi suntem mânjiţi de sângele celor în care ne-am înmuiat limbile. Un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor la sfinţenie şi agramat în grandoare, ahtiat de măriri calpe şi înjosit de vanităţi pe care, sclavi şi servili, nu le-au putut legitima decât prin atentat, ultraj şi minciună. Un astfel de popor, urgisit nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai poate aştepta, decât poate semnul infamant al lui Iuda, ca diferenţă specifică, şi semnul unanim al lui Iona, ca gen proxim?”

Horia Roman Patapievici - Zbor in bataia sagetii

O carte mult mai paşnică este aceea autobiografică din ’86-’87, tipărită în 1995, Zbor în bătaia săgeţii, cu admirabile pagini despre anii de ucenicie, despre dascăli (deloc cruţaţi aceia de fizică), despre o precoce vocaţie a scrisului, cu ceva din tânărul M. Eliade (inclusiv o vagă experienţă huliganică pe la 14 ani), fară multe iluzii despre sine ori despre alţii, foind de caracterizări şi portrete („într-un timp incult şi agresiv, Noica a predicat o sihăstrie a culturii”), unele de o pregnanţă care le face memorabile (lumina de pe faţa lui Anton Dumitriu, înţelepciunea prea umană a părintelui Cleopa şi îndeosebi aceea supraumană a părintelui Paisie de la Sihla, în legătură cu care Patapievici istoriseşte o întâmplare pe care o va redescoperi ulterior în Heinrich Zimmer). După un început oarecum pretenţios şi nu scutit de o juvenilă paradă de erudiţie, cartea devine tot mai frumoasă şi mai naturală, încheindu-se cu amintirile studentului din tabăra de muncă voluntară de la Cochirleni, din 1978, unde şi-au dat întâlnire absolut din întâmplare poeţii generaţiei ’80. Coşovei, Iaru, Cărtărescu, studenţi la Litere, erau acolo. Deşi studentul de la Fizică scria el însuşi versuri, nu-şi aduce aminte de niciunul.

omul-recent-de-h-r-patapievici

Mult mai pretenţioasă este Omul recent (2001), care a întâmpinat o contestare pe măsura succesului. Nu intră în preocupările Istoriei valabilitatea ideilor acestei cărţi de filozofie culturală, care reia sau radicalizează opinii mai vechi ale autorului, contrazicând altele. O bună parte din critica modernităţii este fără îndoială justă şi o găsim şi la alţi neoconservatori, cum ar fi Allan Bloom. Mă deosebesc de H.-R. Patapievici în câteva privinţe. Eu nu cred, de exemplu, că postmodernismul e doar o „aprofundare a modernismului” şi că merită a încasa aceleaşi reproşuri. Măcar în încetarea exclusivităţii prezentului, care i-a definit pe moderni din prima clipă, şi în schimbarea identităţii cu diferenţa, în înclinarea
spre retro, postmodernismul îndreaptă unele din abuzurile modernismului. Nu cred nici că e corectă identificarea în trepte a spiritualului cu invizibilul şi a invizibilului cu religiosul. Premisa aceasta îl determină pe autor să nege modernităţii vocaţia spirituală, uitând că toate filosofiile sunt moderne şi că invizibilul nu e o absenţă din conştiinţa omului modern, fie acela simplu, cucerit de religie într-un fel aproape medieval, mergând la biserică, respectând cutumele şi posturile, ba chiar căzând la superstiţie fără multe fasoane, fie savantul care, la capătul ştiinţei lui, are revelaţia divinului. H.-R. Patapievici oferă la un moment dat o explicaţie mai nuanţată la această critică a modernităţii, explicaţie care seamănă mai curând a alibi şi care, numind alternativa la despiritualizarea omului recent, ne conduce spre un idealism foarte ineficace, dacă îl considerăm o soluţie, dar foarte periculos, dacă ne gândim că „redescoperirrea rădăcinilor religioase ale omului în lume şi tentativa de a regândi omul modern din perspectiva unităţii sale premoderne” reprezintă baza indestructibilă a actualului fundamentalism de tip islamic.

H. R. Patapievici - Ochii Beatricei

Despre Ochii Beatricei (2004) autorul însuşi afirmă că nu e critică literară. Ce e drept, ca şi conferinţele strânse în 2005 sub titlul Discernământul modernităţii, cartea despre lumea lui Dante e vulnerabilă mai ales în latura literară. Bibliografia, altminteri impresionantă, nu cuprinde nicio lucrare, din atâtea, a unor dantologi renumiţi (Al. Duţu, Eta Boeriu ori chiar Eco fiind doar nişte amatori în materie), iar textul nu e acela original, ci acela tradus (Lui Patapievici scăpându-i, curios, cea mai bună versiune românească, aceea a lui Gh. Buznea). Tot aşa de semnificativ este că enumerând în Discernământul disciplinele în care s-a ilustrat Aristotel, Patapievici trece cu vederea estetica şi poetica. Ochii Beatricei este totuşi o captivantă încercare de descriere a lumii lui Dante, dar nu aşa cum şi-o reprezentau secolele XIV-XV, şi nu o descriere etico-religioasă (de pildă, comparând cercurile infernale ale păcătoşilor lui Dante cu ordinea catolică a păcatelor), ci una prin prisma geometriei ei. Ca să obţină figura geometrică, atât de contradictorie, dacă nu chiar absurdă, în ochii contemporanilor şi ai urmaşilor lor, autorul recurge la hipersfera din geometria lui Riemann. O astfel de recurgere la o matematică nouă aminteşte de rezolvarea de către un englez, în secolul XX, a vestitei teoreme a lui Fermat, prin prisma unor matematici superioare de care acela care o formulase n-avea cunoştinţă. Întrebarea care se pune e aceeaşi în ambele cazuri: ce rezolvare gândise Fermat însuşi şi, respectiv, cum îşi va fi reprezentat Dante geometria lumii lui din Divina comedie?

Discernământul modernităţii conţine un fel de junimiste „prelecţiuni populare”. Autorul declară a fi voit să-şi cunoască cititorii, descoperind cu acest prilej „o altă Românie decât cea politică’”. „Descoperindu-mi cititorii, mi-am descoperit ţara”, încheie el. Iată o reconciliere la care, după Politice, nu ne-am fi aşteptat. Ideile lui H.-R. Patapievici nu s-au schimbat neapărat. Despre modernitate, vorbeşte totuşi acum în termeni mai puţin radicali decât în Omul recent. Nici subiectele politice nu lipsesc. Complexul de inferioritate depistat la tânărul Cioran e raportat la acela de superioritate de la Montesquieu. Deşi au caracter de popularizare, conferinţele nu fac rabat de la rigoare, fiind construite cu grijă şi bine sprijinite bibliografic. Comentariul dialogului platonician despre scris ca memorie atrage în cercul de interes al demonstraţiei texte faimoase din, cum s-ar zice, bibliografia obligatorie a temei. Nu ca să-l şicanez pe un eseist erudit ca H.-R. Patapievici, dar fiindcă mi s-a părut un text important, îi relev eseul lui Borges despre Cultul cărţilor. Mă despart de unele observaţii, mai ales, fatalitate!, din cele referitoare la literatură. E cu totul fals că scrisorile paşoptiştilor erau scrise într-o limbă română de necitit. Şi Alecsandri, şi Negruzzi, şi Kogălniceanu (în 1828!) scriau româneşte impecabil. Teza că o cultură generală exclusivă rămâne una de mâna a doua e susţinută prin articolele lui Fundoianu, Ionescu, Culianu, dar putea fi combătută prin Călinescu, Blaga, Noica. Autorul pare apoi să ignore că România a dat în interbelic pe câţiva dintre cei mai mari poeţi europeni şi că eseul literar, filosofic şi politic putea intra în competiţie cu acela din Occident. Carenţa competenţei literare e de altfel comună eseiştilor cu formaţia lui Patapievici.

Horia Roman Patapievici - Despre idei si blocaje

O parte din tezele de mai sus revin în Despre idei şi blocaje (2007), subintitulată O modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte. Sensul ascuns al lungului subtitlu ar putea fi că lipsurile culturii noastre fiind reale, prisosurile sunt aparente. Eseistul are dreptate să constate că filosofii români n-au creat o şcoală şi că o piaţă a ideilor filosofice n-a existat niciodată la noi. Mai mult, observaţia poate fi valabilă şi pentru alte specialităţi. Nu mi se pare însă corectă explicaţia pe care o oferă şi anume exclusivitatea la noi a unei „culturi generale” în detrimentul uneia de „specialitate” de tip occidental. Cultura generală nici nu e neapărat clădită pe literatură, cum susţine H.-R. Patapievici, ci pe umanioare, aşa că ea nu poate fi opusă filosofiei care face parte din nucleul disciplinelor umaniste. Teoria are şi neajunsul de a fi sprijinită pe o ierarhizare a ideilor în funcţie de logica ori de rigoarea lor: dar dacă ideile din ştiinţele exacte ar fi cu adevărat superioare celor emoţionale, filosofia n-ar avea de suferit de pe urma preeminenţei culturii generale, ideile filosofice fiind mai degrabă înrudite cu cele din literatură şi psihologie decât cu cele din fizică şi matematică. În fine, nu mi se pare că lucrurile stau în Occident altfel decât la noi.

În ce priveşte viaţa ideilor, întotdeauna şi peste tot specialităţile s-au bucurat de mai puţină popularitate decât generalităţile. Cât priveşte piaţa ideilor literare, ea a fost mereu la noi, înainte de comunism, şi din nou după 1965, bogată şi chiar excepţională. E drept că filosofia n-a cunoscut niciodată acest regim. Poate că filosofii români nici nu-l meritau. H.-R. Patapievici nu e departe de o astfel de supoziţie. Nici şcoala n-a ajutat filosofiei să pătrundă adânc, din anii formării lor, în conştiinţa tinerilor. Cred că explicarea precarităţii schimbului filosofic de idei în toată epoca modernă a culturii române este cu mult mai simplă şi mai legată de împrejurări istorice, de protagonişti reali şi de instituţii, decât de opoziţia pe care H.-R. Patapievici o stabileşte în carte şi încă într-o manieră pedagogică aproape pedantă.

sursa: Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 1403-1407

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: