Gloria şi patimile lui Pericle

Pericle

Cel mai vestit fiu al Atenei nu era şi cel mai frumos. Pericle, fiul lui Xanthippos, înalt şi bine legat la trup, avea capul atât de prost proporţionat, încât semăna cu o ceapă. De aceea n-a îngăduit să i se facă niciun portret fără coif pe cap şi a fost silit să îndure, toată viaţa, glumele cântăreţilor din oraş, care-şi băteau joc de această ciudăţenie a conformaţiei lui.

Pericle era bogat, învăţat şi vorbea cu atâta graţie şi totodată cu atâta forţă, încât fusese supranumit Zeus Olimpianul. Aşa de mult l-a plăcut poporul Atenei, încât l-a ales strateg, înnoindu-l an de an în funcţiile sale şi i-a lăsat până la moarte administrarea afacerilor civile şi militare ale ţării.

Este adevărat că Pericle respecta mult acest popor care-l înălţase la onoruri supreme şi care putea, de asemenea, să-l trimită oricând înapoi acasă. Ştia că atenienii, chiar şi cei mai săraci – chiar şi cizmarii, negustorii de cârnaţi sau ţăranii din împrejurimile oraşului – erau mândri să fie cetăţeni ai celei mai nobile dintre cetăţile greceşti, să-şi aleagă liberi administratorii, să-şi voteze ei înşişi legile, şi că nu trebuia să-i nemulţumească dacă voia să rămână la putere. De aceea s-a arătat foarte prevăzător.

Din ziua în care a fost ales, a renunţat la toate serbările, la jocuri şi la marile ospeţe la care se distra majoritatea atenienilor bogaţi. Abia îşi îngăduia să asiste la ospeţele de nuntă ale rudelor sale şi chiar şi atunci ieşea când veselia generală ameninţa să se preschimbe în beţie, sub influenţa minunatului vin grecesc. Gravitatea unui conducător, gândea el, nu s-ar putea păstra în mijlocul acestor bucurii zgomotoase, unde mesenii devin prea apropiaţi.

Oricât era de elocvent, nu-i plăcea deloc să urce la tribuna Ecclesiei. Credea că vorbind prea des îşi şubrezea influenţa. De aceea duşmanii îl porecliseră „Galera Salaminiană“, comparându-l cu cea mai frumoasă corabie din flotă, căreia perfecţiunea ei îi adusese un nume ce amintea de victoria cea mai mărcaţă a atenienilor, şi care nu ieşea din port decât la ocaziile cele mai însemnate.

Stăpânire de sine

El, care din fire era trufaş, se silise să dea dovadă de blândeţe şi răbdare. Într-o zi, când se plimba în piaţa publică din Atena, acea Agora în care fiecare atenian ajungea dimineaţa ca să-şi facă unele cumpărături şi să afle ultimele noutăţi, un om din popor se luă după el, copleşindu-l cu insulte:

Căpăţână de ceapă, strigă el, ticălosule, hoţule, înapoiază-ne ce ne-ai furat din vistieria publică! (Pericle nu luase nimic, dar grecii îl acuzau cu uşurinţă că a furat bani de la stat.) Beţivule, ai cumpărat voturile, îi plăteşti pe oratorii publici! Vrei să ajungi tiran, satrapul regelui persilor; cu cât te plăteşte?

Şi tot aşa…

Stăpâne, ziceau sclavii strategului, îngăduie-ne să-l învăţăm minte pe nemernicul acesta.

Pericle, îi strigau prietenii, eşti surd? De ce-l laşi pe ticălosul acesta smintit să te acopere de injurii?

– Lăsaţi-l, vă rog, nu-l ascult, răspundea oratorul. Fiecare este liber în oraşul nostru să-şi spună părerea. Suntem în Sparta? Ne-am pierdut libertatea de a vorbi? Nu-i tulburaţi plăcerea pe care o are să mă insulte.

Pericle străbătu netulburat Agora, îşi încheie cumpărăturile, se întâlni cu prietenii, se interesă de ultimele noutăţi; cum soarele urca pe cer şi razele se oglindeau în calcarul alb al monumentelor şi pavajului, intră la o rudă să mănânce.

Nebunul, supărat că nu izbutise să-şi scoată victima din răbdări, se aşeză la umbra acoperişului şi se pregăti bombănind să-l aştepte la ieşire.

Lăsaţi-l în pace! le porunci Pericle slugilor, care se pregăteau să-l alunge cu lovituri de ciomag.

Când Pericle îşi reluă drumul, bărbatul era tot acolo şi începu iar, cu răbdarea beţivilor şi a nebunilor, să-l urmărească pe orator cu insultele sale. La Consiliu, unde Pericle se dusese să discute afaceri de stat, la palestră, unde s-a dus să-şi vadă fiii, care învăţau să arunce suliţa, a îndurat fără niciun cuvânt injuriile lui.

Se făcu seară. Pericle se întoarse acasă. Individul, istovit, dar tenace, îl urmărea în continuare. În faţa porţii casei sale, strategul aşteptă câteva clipe. Tărşâindu-şi picioarele, gâfâind,
prăfuit, nebunul izbuti să-l ajungă din urmă.

Hoţule… trădătorule. .. ticălosule! strigă el din nou, cu glas răguşit, întinzând către orator pumnul neputincios.

Pericle îl privi cu milă şi cu blândeţe neprefăcută. Apoi, întorcându-se spre sclavii care, aşezaţi în semicerc, aşteptau ca stăpânul lor să binevoiască să intre în casă, spuse:

Formion, ia o torţă şi însoţeşte-l pe cetăţeanul acesta până la el acasă.

partenon

Gloria Atenei

Sub conducerea lui Pericle, Atena a cunoscut o prosperitate nemaivăzută. În vreme ce vasele ateniene străbăteau mările, asigurându-se de loialitatea aliaţilor, Pericle porunci să se clădească pe cetatea sfântă, Acropole, un minunat ansamblu de monumente în onoarea zeiţei ocrotitoare a oraşului, Atena, ţesătoare şi războinică, al cărei braţ mânuieşte suveica, fusul sau lancea cu vârful înconjurat de fulgere.

I-a ales pentru a construi „fecioarei“ divine, Atena Partenia, templul, căruia grecii îi spuneau Partenonul, pe arhitectul Ictinos şi pe sculptorul Fidias, glorii ale timpului lor. Un popor întreg de meşteri şi muncitori entuziasmaţi, zidari, tâmplari, fierari, tăietori în piatră, aurari, meşteşugari de podoabe sfinte se apucă de muncă. Cu nivela în mână, inginerii calculară curbele subtile care permit satisfacerea exigenţelor perspectivei. Dalta sculptorilor subţie marmura, înfăţişând pe friză procesiunea care, în fiecare an, aducea zeiţei vălul brodat de fecioarele nobile ale oraşului.

Unul dintre aceşti meşteri, cel mai îndemânatic dintre ei, căzu într-o zi din înaltul schelelor şi, cum nu părea să mai aibă vreo scăpare, Pericle se arătă foarte îndurerat. Se povesteşte că zeiţa i-a apărut în vis rănitului şi i-a indicat leacul care l-a salvat. Ce putea dovedi mai bine că înşişi zeii binecuvântau lucrarea întreprinsă pentru a le face plăcere?

Recunoscător, Pericle porunci să se făurească din bronz statuia Atenei. La sfârşit, Fidias îşi folosi întreg geniul pentru a dăltui în interiorul Partenonului o minunată statuie a Atenei hriselefantine, adică din fildeş şi aur, cu coiful pe cap, cu scutul într-o parte şi ţinând în mână o Victorie cu aripile deschise.

Însă poporul Atenei era cicălitor şi clevetitor. Nu putea suferi ca un cetăţean să stea prea mult timp la putere fără să-l facă să simtă cât de fragilă este această putere. Neîndrăznind să-l atace pe însuşi Pericle, gurile rele l-au calomniat pe Fidias, prietenul lui, răspunzător de supravegherea generală a lucrărilor, funcţie importantă, jinduită de mulţi. A fost acuzat că a păstrat pentru sine o parte însemnată din materialele preţioase pe care i le încredinţase vistieria când a făurit statuia zeiţei.

Fidias s-a mulţumit să zâmbească la această uneltire. Presimţind de multă vreme că ar putea deveni ţinta unor asemenea calomnii, el fixase materialele preţioase pe statuie în aşa fel încât era cu neputinţă să fie desprinse fără să se strice lucrarea. Auzind acuzaţiile, dezasamblă statuia, cântări aurul, argintul, fildeşul şi, dovedindu-şi nevinovăţia, a fost absolvit.

La ceva timp după aceea, se zvoni că lucrările de pe Acropole erau foarte costisitoare pentru stat.

Templele acestea sunt admirabile, fără îndoială, şi zeiţa va fi foarte mulţumită, dar vistieria este goală, taxele împovărează prea mult poporul. Nu Pericle plăteşte toate acestea!

Pericle a fost înştiinţat de aceste zvonuri răuvoitoare. Merse la Adunare, pe dealul Pnyx, chiar în faţa Aeropolei, de unde se vedeau monumentele noi, cu marmura sclipitoare, picturile proaspete, statuile strălucitoare. Urcă la tribună, o simplă lespede de piatră desprinsă din pământul calcaros.

Vedeţi clădirile acestea minunate, vorbi el oamenilor. Ele vor fi zi de zi gloria poporului nostru, şi cei care vor străbate mările să le admire vor repeta la întoarcerea în oraşele lor: „Fiii Atenei au înălţat zeiţei lor cele mai frumoase temple din lumea întreagă!“

Costă prea mult! strigă gloata.

Pericle se aplecă peste tribună:

Credeţi cu adevărat, cetăţeni ai Atenei, că vistieria a dat prea mulţi bani?

 – Prea mulţi! Mult prea mulţi!

– Ei bine, cetăţeni ai Atenei, nu vă vor mai costa nimic. Niciun talant, nicio drahmă nu vor mai ieşi din vistierie şi tot ce s-a plătit până acum muncitorilor şi antreprenorilor vă va fi înapoiat.

– Şi atunci cine va plăti?

Eu.

O tăcere uluită se aşternu la vorbele acestea.

Chiar eu, reluă oratorul. Dar pe frontoane va fi gravat: „Pericle, fiul lui Xanthippos, a înălţat el însuşi templele acestea şi le-a închinat zeilor.“

O furtună de strigăte îl întrerupse pe Pericle. Cuprinşi de admiraţie în faţa dărniciei marelui om ori poate refuzând să-i cedeze gloria unei asemenea opere, poporul ţipa, urla:

Ia tot ce vrei, goleşte lăzile, ai toată încrederea noastră, zeii să te aibă în grijă! 

Sfârşitul

Dar zeii nu l-au favorizat întotdeauna pe cel care i-a cinstit astfel. Pericle, îmbătat de succesele sale şi de gloria Atenei, porunci să se dea împotriva oraşului Megara o lege care îl trata cu asprime. Rivala politică a Atenei, Lacedemonia, care grupa în jurul ei celelalte oraşe din Peloponez, nu scăpă ocazia. Poliarces, trimisul spartanilor, solicită o audienţă Consiliului Atenei şi ceru să fie retras edictul împotriva megarienilor, gravat pe o lespede de piatră.

– Este împotriva legilor noastre, răspunse sec Pericle, să retragem un edict după ce a fost votat de popor.

– Nu-l retrageţi, spuse zâmbind spartanul, este de ajuns să-l întoarceţi.

Dar acest sfat viclean n-a fost urmat. Se zice că zeii îi orbesc pe aceia pe care vor să-i piardă. Pericle s-a încăpăţănat, şi lacedemonienii au invadat Attica, retezând măslinii, smulgând viile, arzând casele. Pericle, amintindu-şi de prudenţa de odinioară, refuză să lupte. Le porunci tuturor ţăranilor să-şi părăsească pământurile fără împotrivire şi să se închidă în Atena, la adăpostul fortificaţiilor. Flota ateniană părăsi Pireul ca să treacă, la rândul ei, prin foc şi sabie Peloponezul. Începu exodul, cu toate greutăţile lui. Cortegiul mizerabil al refugiaţilor, trăgând după ei animalele înjugate la căruţe pline de femei şi copii, se scurse în oraş; de la o zi la alta, Atena se umplea ochi de aceşti bieţi oameni înnebuniţi, trişti, înfometaţi, cerşind adăpost la câte o rudă, un prieten şi, când toate casele s-au umplut, în monumentele publice, înăuntrul templelor, până şi pe genunchii zeilor.

Vara dogorea cu arşiţa ei de neoprit, apa lipsea, oamenii înghesuiţi se sufocau. În scurt timp, se ivi un zvon înfricoşător: „Ciuma!“ Mai cumplit decât oştenii Lacedemoniei, flagelul răpuse în scurt timp jumătate din populaţia Atenei. Se răspândi ca un incendiu devastator. Zece bolnavi, o sută de bolnavi, o mie de bolnavi zăceau pe paturi de purpură sau pe paie cu gâturile umflate, cu pielea acoperită de bube pline de puroi, cerşind apă şi îngrijiri pe care nimeni nu li le putea oferi. Aceştia împovărau casele, curţile, străzile, pieţele publice, şi cadavrele pe care nimeni nu îndrăznea nici să le ardă, nici să le înmormânteze, de teamă să nu le atingă, infectau ultimii supravieţuitori sănătoşi. Până şi animalele, câinii de pază, vitele aduse de pe ogoare piereau pe capete. Câţiva convalescenţi palizi se priveau uluiţi, neîndrăznind să creadă că supravieţuiseră.

Ciuma lovi şi casa lui Pericle. Fiul lui cel mare muri, apoi sora strategului, apoi slugile cele mai credincioase, prietenii cu care se sfătuia la greu. Conştient că trebuia să dea un exemplu, Pericle încercă să-şi păstreze calmul, să despartă durerea omului de rând de neliniştea omului de stat. Îi mai rămânea un fiu, Paralos, singura nădejde a neamului său. Dar vai! Flăcăul, atins de boala cumplită, s-a stins din viaţă. În ziua în care a fost nevoit să aşeze pe fruntea fiului său coroana mortuară, tatăl se clătină. Cuprins de o bruscă slăbiciune, pentru prima dată în viaţă vărsă şuvoaie de lacrimi, izbucni în hohote şi sughiţuri de plâns, apoi, acoperindu-şi faţa cu mantia, se închise în casă, refuzând să mai apară în public.

Nu după mult timp, căzu şi el la pat, în septembrie 429. Răul îl rodea de multe zile – fără violenţă, dar fără să poată fi stăvilit. În scurtă vreme, intră în agonie. În jurul patului său, prietenii, cu ochii în lacrimi, îi lăudau meritele:

– A ridicat nouă trofee ale victoriei, zicea unul.

A câştigat inimile tuturor prin elocinţa sa, adăuga altul.

Şi tot aşa, fiecare avea o vorbă bună pentru acest om mare.

Strategul muribund deschise ochii.

Nu sunt acestea cele mai mari isprăvi ale mele, prieteni… Spuneţi mai bine că n-am făcut pe niciun cetăţean grec să îmbrace haine de doliu.

Şi, rostind vorbele acestea, îşi dădu ultima suflare. O dată cu el, se stinse gloria Atenei. A fost cu adevărat înfrântă şi nu şi-a mai regăsit niciodată prosperitatea.

*****

sursa: Robert James, Istoria antică repovestită pentru copii, trad.: Diana Şerban, ed. Lucian Borleanu, Bucureşti, Lucman, 2005, p. 67-73

Anunțuri

4 răspunsuri

  1. este opoveste?

  2. imi place si voi continua sa iti urmaresc siteul

  3. urmariti Pantofwikedia.ro

    este al meu

    va rog sa il urmariti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: