I. Eliade Rădulescu. Viaţa şi opera (partea a treia)

Ion Heliade Radulescu

La 9 iunie, Eliade, Tell, popa Şapcă, căpitanii Racotă şi încă alţii, împreună cu o companie în mare ţinută, se strânseră în mijlocul Izlazului, priviţi cu mirare de curioşi. Popa Şapcă făcu o rugăciune foarte înduioşătoare, rugând pe Dumnezeu să scape pe ţărani de infama clacă, de „muncile faraonilor”, apoi Eliade, om solemn şi cu ţinute profetice, trase manifestul şi citi: „Fraţi români!” În mâini ţinea steagul tricolor. Cei de faţă jurară pe Constituţie. Ţăranii, care nu erau mulţi, nu se arătară entuziasmaţi, întâi fiindcă nu înţelegeau pompoasa frazeologie. Ei nici n-ar fi fost împotriva clăcii. Mai degrabă nu pricepură avantajul împroprietăririi ,,prin despăgubire”. Şi mai ales manifestul începea cu vorbele: ,,Respect la proprietate; respect la persoane!” ce nu promiteau nimic şi care ar fi „surprins” pe extremişti.

Eliade începu să fie pentru radicali omul ,,fatal” revoluţiilor. Un guvern provizoriu fu constituit din popa Şapcă, Ştefan Golescu, Chr. Tell, G. Magheru, N. Pleşoianu şi Eliade. I se trimise lui vodă Bibescu notificaţie în numele poporului român şi guvernul porni spre Caracal, înştiinţând pe cetăţeni că sunt „născuţi la Roma” fiind din Roma-naţi (Romanaţi) şi urmaşi ai marelui Caracalla. De acolo trecură la Craiova şi aşa mai departe.

La Bucureşti, în ziua de 9 iunie, se încercă un atentat împotriva lui vodă, care dealtfel trimisese lui Magheru ordin să prindă pe ceilalţi cinci „indivizi”. La 11 iunie Bibescu semna Constituţia, făcând oarecari schimbări. Eliade lua Cultele şi Instrucţia publică, iar Tell era înlocuit prin Odobescu, partizan al ruşilor. Atentatul, indiferenţa armatei, asmuţirea bucureştenilor în sunetul clopotelor îl biruiseră. În faţa prăvăliei lui D. Danielopolu din Lipscani (rudă cu Eliade), urcaţi pe o masă, tinerii conjuraţi citiră proclamaţia. Poetul Ion Cătina făcea acelaşi lucru în răspântia de la Sf. Gheorghe.

Peste trei zile, până să sosească ministerul, Bibescu fugi. Se formează un guvern vremelnicesc prezidat de mitropolit, compus din Eliade, Şt. Golescu, Tell, Magheru, Scurţi. Poporul îi vrea pe ei şi comitetul n-avu încotro. Dar locotenenţii căpătară secretari supraveghetori pe C. A. Rosetti, I. Brătianu, N. Bălcescu şi A. G. Golescu. Eliade, care era şi ministru al Instrucţiei, izbuti să vază ca şef al poliţiei pe vărul său Mărgărit Moşoiu. În jurul lui se învârtesc multe rude, C. şi N. Alexandrescu, cumnaţii săi, Zalic, fiul nelegitim, verii Racotă, verii Tache şi Mărgărit Moşoiu. Omul începea să devină turburător şi când Eliade şi ceilalţi sosiră la Bucureşti, Rosetti şi I. Brătianu îşi dădură demisia. Apoi reveniră. Se vede că se gîndiră că esenţialul era să izbutească revoluţia, de Eliade putându-se scăpa mai târziu.

Mantaua lui Eliade

Guvernul mânca la Palat pe socoteala Municipalităţii şi Eliade purta peste frac o manta albă, luată, zicea el cui îl acuza de poze voievodale, de la un văr al său cavalerist, care purta o astfel de manta după moda austriacă. Pe a lui i-o furaseră în turburările din aceste zile şi el era om sărac şi nu-şi putea cumpăra alta. Dar apoi se înfăşură ostentativ în alba-i manta, fiindcă zicea că albul e simbolul satului şi el era om al poporului. De aci cântecul: „Frunză verde ş-o lalea/ Dar Eliad ce-mi făcea ? / Se-nfăşura în manta, / În mantaua cea domnească / Ţara să ocârmuiască”.

Împrejurările în care se fură mantaua neagră a exhibiţionistului au fost următoarele: generalul Odobescu, om cu autoritate asupra micii armate, încercă să înăbuşe revoluţia. Prefăcându-se a prezenta pe ofiţeri guvernului, aresta în mod lamentabil pe Eliade şi pe tovarăşii săi, în numele proprietarilor care veneau dinspre sala Momolo, unde îşi împărtăşiseră îngrijorările. Odobescu se visa domn, sperând a fi susţinut de ruşi. Îşi mărturisi ingenua dorinţă şi încercă a se face aclamat alături de Câmpineanu, membru al guvernului. Gloata protestă. Câţiva din revoluţionari, fugiţi pe fereastră, asmuţiră pe cetăţeni, care veniră în frunte cu Brătianu pe jos, în vreme ce N. Golescu într-o birjă, cu un steag desfăşurat în mână, striga: „La arme ! La arme !” Odobescu fu la rându-i arestat, Solomon, subalternul lui, trase în mulţime, care, înfuriată, năvăli în palat. Astfel reacţiunea fu înăbuşită. O femeie, Anica Ipătescu, târâse după ea pe revoluţionari pe Podul Mogoşoaiei, ţinând două pistoale în mână.

Eliade nu s-a purtat chiar aşa de laş. El însuşi admise că nu-şi pierduse „tot” sângele rece şi că a voit să vorbească soldaţilor. Crezu însă totdeauna că Brătianu îl trădase cu Odobescu. Se pare că Brătianu nu s-a gândit la aşa ceva la început. Văzând însă lipsa de iniţiativă a lui Eliade şi prestigiul şi chiar energia lui Odobescu, scoase încheierea că, bun ori periculos, acest om, împreună cu armata, trebuie captat, fie şi prin măgulirea ambiţiei. Rosetti şi Brătianu făcură tot ce le stătu în putinţă să evite osândirea generalului.

Tocmai atunci se răspândi vestea, falsă, a venirii oştilor ruseşti. Eliade, temător, susţinu cu tărie ideea retragerii în munţi. Brătianu fu trimes spre Focşani să se informeze asupra  mişcării ruşilor, guvernul se grăbi să fugă în direcţia Târgoviştei. Întovărăşit de cumnatul său N. Alexandrescu şi de încă o rudă, Ştefan Andronic, Eliade se răzleţi de colegii săi. Găsind prudent de a ocoli oraşul, se abătu spre Petroşiţa. Subadministratorul, care avea instrucţiuni de la noua căimăcănie reacţionară din Bucureşti, puse mâna pe el şi-l lăsă în seama bătrânei sale mame, care-l ţinu într-un bordei cu lut pe jos şi cu laviţi rudimentare pe lângă pereţii plini de muşte şi de pânze de păianjeni. Din când în când, curioşii satului priveau pe una din micile ferestre lipite cu hârtie pe fosta căpetenie a poporului.

Trăiască Eliade!

Mai târziu bătrâna întră în bordei şi, sub cuvânt că având poale lungi şi minte scurtă uitase să caute armele prizonierului, cercetă banii. Fecioru-său îi trimisese vorbă că Eliade are 800.000 de ducaţi. Nu se găsi asupră-i decât câteva sute de franci. A doua zi cocoana îi dădu dulceaţă şi cafea şi-l invită într-o odaie mai ca lumea. Una din fetele ei trase misterios la o parte pe bietul şef de stat şi-l invită să evadeze printr-o gaură din tavan ce da în pod şi apoi în horn. Eliade nu avu nevoie să scape astfel, deoarece subadministratorul veni într-un suflet şi se ploconi cu mari smerenii, numindu-l liberatorul patriei şi îndemnând lumea să cadă în genunchi şi să strige: „Trăiască Eliade!” Căimăcămia căzuse.

Într-adevăr, Brătianu, constatând că nu era nici picior de muscal, se întoarse la Bucureşti şi sculă din nou poporul. De data aceasta se pare că vru cu tot dinadinsul să înlăture pe poet şi să-şi asigure concursul lui Odobescu. El prezentă poporului pe general, pe Câmpineanu şi pe Creţulescu. Doamna Odobescu, îmbrăcată în doliu şi cu părul despletit, ţipa teatral: „Fraţilor, soţul meu este prietenul vostru, e român adevărat, patriotis. Trăiască Odobescu !” Cetăţenii, printre care mulţi erau legaţi de rubedeniile lui Eliade, cerură vechiul guvern. Brătianu, om cu tact, abandonă pe general, care, încăpăţânat, se închise în cazarmă, ameninţând să tragă cu tunul asupra mulţimii. Acum Odobeasca, în fruntea poporului, îngenunchea în faţa soţului rugându-l să nu facă moarte de om. Generalul, furios, o izbi cu chipiul, trimiţând-o la furcă: ,,Furca, muiere, furca ! Nu te amesteca în politică !” În sfârşit, Brătianu aduce pe mitropolit să potolească pe nebunul general, un popă Tun, încălecând pe un tun, smulge fitilul aprins, Odobescu îngenunchează în uşa caretei mitropolitului, pe a cărei capră şedea Brătianu, şi armata trece de partea Revoluţiei.

În ziua de 2 iulie, Eliade, fricosul, e primit în triumf la bariera oraşului. Trăsura i se umple de flori şi de stindarde. Câţiva deshamă caii şi trag în locu-le trăsura. Eliade, încântat şi bun actor, joacă disperarea Omului liber: ,,Cetăţeni — tună el — de aceea am supravieţuit nenorocirilor mele ca să văd pe fraţii mei căzuţi la starea de brută? Reluaţi, cetăţeni, demnitatea de oameni şi puneţi caii la loc … Fiţi oameni, ori m-arunc din trăsura aceasta care mi se pare mai lugubră decât un car funebru!” Succes enorm, strigăte: ,,Trăiască libertatea! La loc caii!” La palatul iluminat îi aştepta o recepţie. Eliade, cuprins de o modestie tactică, se dă jos din trăsură şi se pierde în mulţime.

Guvernul începu să facă propagandă pentru noul regim şi să numească emisari diplomatici, să se pregătească pentru o Constituantă. Ţara e într-o dulce, teatrală veselie. Satele trimit care simbolice trase de boi cu coarnele aurite. Nişte preoţi veniţi în delegaţie voiră să încunune pe Eliade cu o coroană de spice. Poetul o refuză, nevoind să întreacă pe Isus, care nu purtase decât o coroană de spini. Preoţii din Cioplea erau unul catolic şi altul ortodox. Eliade îi puse să se îmbrăţişeze în numele unui Dumnezeu universal, al lui Isus-Poporul.

Jos Eliade!

Poetul era popular şi I. Brătianu, care de pe atunci prevestea pe omul politic îndemânatec de mai târziu, se sili să-l discrediteze. Întâi îl hotărî să înlăture din prefectura poliţiei pe Mărgărit Moşoiu şi a-l numi pe el. În comisiunea pentru proprietate, Eliade susţinea teze moderate, era pentru o reprezentanţă pe clase şi contra votului universal. El nemulţumi şi pe proprietari şi pe ţărani. Brătianu veni apoi în fruntea cetăţenilor şi ceru Regulamentul organic şi Arhondologia spre a fi arse. Duşmanul de ieri al ruşilor se opuse. Regulamentul era, zicea, recunoscut de Poartă, prin urmare nu se cădea să fie atinsă puterea suzerană. Acest limbaj de domn, arestat între consuli, nemulţumi. Regulamentul fu ars şi Eliade, care vorbise de la balcon norodului, făcându-i politică subţire, începea să piardă popularitatea. Lumea, stârnită de Brătianu, şeful poliţiei, strigase vehement:  „Jos Regulamentul”. Gestul arderii putea fi pueril, însă era necesar pentru fortificarea sufletelor. Revoluţionarii radicali văzură din ce în ce în Eliade pe omul nefast mişcării. De altfel toţi se acuzau unul pe altul de a fi fatali.

Turcii, prin Suleiman-paşa, sosit cu armata la Giurgiu, recunoscură noua stare de lucruri, întărind, în locul guvernului provizoriu, o locotenenţă domnească, „triumviratul” N. Golescu, Tell, Eliade. Poetul se simţi aproape domn. În mantia-i albă, vizită la Giurgiu pe Suleiman-paşa.

În toamnă, Poarta, sub presiunea Rusiei, îşi schimbă politica. Suleiman fu rechemat, iar Faud-paşa începu în ziua de 13 septembrie represiunea. Cei trei locotenenţi fură daţi afară peste graniţă, în Transilvania, ceilalţi revoluţionari căraţi în ghimii pe Dunăre, în chip mizerabil. Eliade îşi luă adio de la Patrie (Sibiu, 20 noiembrie 1848):

Te las, Patrie-n sclavie;
Şi-n pământ şi loc străin
Nu m-aşteaptă decât chin,
Viaţă-amară, moarte vie.

sursa: George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pag. 135-137

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: