I. Eliade Rădulescu. Viaţa şi opera (partea a doua)

Ion Heliade Radulescu

Până la 46 de ani viaţa scriitorului a fost laborioasă, totuşi fără mari evenimente. Jurnalist, organizator de şcoli ca membru în Eforie, el e un personaj proeminent. Cu toate că tipăreşte gratuit unora, al căror nume preferă să-l tacă, trebuie să fi avut stare. Slujbaş la Postelnicie, se mai folosi câţiva ani de monopolul în materie de tipografie, unde ştia să-şi învârtească afacerile.

Adversarii îl bârfeau că făcuse „din literatură o meserie ş-o negustorie”. Când i se dădu de către Kiseleff să tipărească Regulamentul, fără a-l putea pune în comerţ un an, cu îndatorirea de a oferi gratuit guvernului 300 de exemplare, Eliade, cu aere naive, propuse să i se plătească, după un an, toate exemplarele ediţiei. Kiseleff admise răscumpărarea a 2000 de exemplare. Tipograful-poet, făcând distincţie între facultatea de a cumpăra şi cea de a edita, trase cu 1500 de exemplare mai mult, nefiind doar „nerod”.

După un an, guvernul, nevrând încă să răspândească Regulamentul, luă de la Eliad ediţia de 2000 de exemplare, plătindu-i suma cuvenită. Atunci editorul, profitând de neghiobia noului postelnic, obţinu o autorizaţie de a vinde Regulamente la autorităţi, scoţând afară ediţia clandestină. Consulul prinse de veste şi sfătui pe Eliade să oprească vânzarea, probabil (editorul nu face nici o aluzie) cumpărându-i celelalte exemplare. Mică excrocherie, cu acoperire legală. Eliade face un caz enorm de inexistenţa în textul tipărit a unui articol, ce anula autonomia legislativă a ţării, adăugat ulterior în original. El ar fi observat lucrul cel dintâi. Când în 1836 se dăzbătură în Adunare modificările la Regulament, el pendulează între curte, care voia să nu se strice cu Rusia, şi între partida naţională, făcând pe mijlocitorul şi nemulţumind pe toţi.

În centrul marilor evenimente

Plăcerea de a se afla în centrul marilor evenimente, de a fi luat în seamă este oricând evidentă la Eliade, care se sileşte să pătrundă în marea societate. Câtăva vreme este favoritul lui Al. Ghica şi trece drept poet al curţii. E drept că un astfel de post nu exista oficial, dar, imitând curtea din Viena, şi Ghica şi Bibescu par a fi afectat protejarea câte unui poet. Deşi se jură că „nu şi-a plecat genunchii în veci spre linguşire”, Eliade exaltă pe Ghica proclamându-l simbol al dragostei, Om prin excelenţă.

Ocrotit de stăpânire, înconjurat de rude bogate (tipografia publică opere cu cheltuială din fondul D. N. Danielopulo), poetul se îmbogăţi. Era, precum se ştie, proprietarul „câmpului lui Eliad”, în virtutea căruia se va intitula în Issachar „bietul Eliade de la Obor”. Acolo va avea „trei case mobilate compuse din 36 de încăperi”, tipografie, litografie, fonderie, devastate în 1848.

Eliade nu putea rămâne în afara mişcărilor de redeşteptare naţională care se urmau latent, fără întrerupere. Iniţiat în societatea secretă de la Goleşti, el primi să intre de la 1833, alături de I. Câmpineanu, în noua Societate Filarmonică. Se „încurcă” să-i facă statutele, dădu şi bani mai mulţi decât alţii. Pe faţă societatea urmărea promovarea teatrului naţional şi la 20 ianuarie 1834 se anunţa deschiderea şcoalei „de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură”. Cu marea lui putere de muncă, poetul se devota asociaţiei, care însă acoperea o organizaţie politică ocultă, ce visa unirea, egalitatea, emanciparea ţiganilor, votul universal etc.

Minată de intrigi şi indiscreţii, societatea se risipi şi Eliade pune toată vina în alţii, în Boliac, Alecsandrescu. De fapt, lui însuşi reformele liberale nu-i plăceau, şi proprietar, aparţinând unei clase neguţătoreşti, vedea cu ochi răi programul extremist. Mărturisi apoi numaidecât că fusese orbit; cu toate că mai târziu va susţine că iniţiatorul asociaţiei secrete fusese el, alături de Cîmpineanu:

Căzut şi eu în cursa urzirii prea spurcate,
Ce ia însuşi vederea, ca orb am naintat…
Ce loc de periciune ! ce sfaturi zăpăcite !
De tine numai vrednici şi d-oricare smintit !
Al ţărei Pandemoniu şi cuibul de ispite !
O ! cât am plâns bărbaţii ce rău s-au amăgit!

Eliade ar voi să spună că tendinţa extremistă, „eteria ocultă” se stecurase din afară în societatea lui mai moderată. Duhul venea de la „şcoala rodiniană”, altă societate revoluţionară, întemeiată la Paris, în piaţa Sorbonei, sub direcţia lui Ion Ghica, poreclit de Eliade Rodin, după eroul din Le Juif errant al lui Eugene Sue.

Poetul va fi mereu apărătorul ordinei legale şi al lui vodă. În 1840 se încearcă răsturnarea domnului, printre conjuraţi aflându-se N. Bălcescu, Gr. Alecsandrescu fiind numai suspect. Scopul era, se bănuieşte, întronarea Câmpineanului. Şcoala rodiniană îşi dădea fructele. Se făcură arestări, căzând victimă şi Ingratul. Într-un articol publicat în Foaia pentru minte (1841), Eliade lua poziţie reacţionară, cu gesturi de aparenţă liberală, atacând Regulamentul tocmai pentru ideile lui înaintate. Exaltarea noţiunii de opinie publică i se părea prematură şi periculoasă. Avea greutate pentru el numai opinia omului conştient de răspunderile sale, aparţinând unei clase active. Marile reforme, observa încă de pe acum, sunt nefaste, când, pripite, înfăţişează simple forme fără fond: „. . . ne-am schimbat numai veştmintele, ne-am lăsat părul să crească şi ni l-am tuns, ne-am ras barbele, ne-am lepădat papucii şi ciacşirii, ne-am pus în loc de ciacşiri pantaloni, în loc de papuci galbeni, cisme cu lustru, şi am început a ne acconcia şi încârlionţa părul, a ne încrăvăta gâtul şi credem că am schimbat şi ideile cele vechi ale fanariotismului şi ale ianicerismului”.

Pe Eliad îl interesează opinia negustorului care, obişnuit să plătească poliţa la scadenţă, ştie ce e răspunderea, opinia dascălului, a boierilor de a doua şi a treia clasă, numiţi în deriziune „ciocoi”. Este pentru aceşti ciocoi şi împotriva marilor boieri, vânduţi străinilor. Totdeauna poetul a susţinut că n-a existat la noi boierie ereditară, ci numai funcţională, clasa conducătoare fiind deschisă oricui. Starea de spirit a lui Eliade e clară: el avea ciudă pe boierimea cu pretenţii care-l privea de sus pe el, om nou, pătruns numai prin merit, dar şi repulsie faţă de revoluţionarii care umblau să strice o ordine în sânul căreia se strecurase. Conservatorismul acesta este al tuturor oamenilor fără trecut. Prin domn, fostul dascăl de la Sf. Sava nădăjduia o înaintare ocrotită.

Pentru articolul de la 1841 pretinde Eliade a fi fost dat în judecată criminală de o comisie numită ad-hoc prin stăruinţa consulatului rus şi a celui francez, sub învinuire de complot, articolul fiind denumit „proclamaţie la revoluţie”. Nu fu nici o consecinţă. Dar în 1842 izbucnise o nouă mişcare la Brăila pentru eliberarea Bulgariei, în care avu un vag amestec şi Eliade, mai mult ca un agent observator al domnului. Complotul fusese, după toate semnele, alimentat din afară cu scopul răsturnării lui Ghica. În acel an apărură la Bruxelles câteva ediţii dintr-o broşură franceză, De la situation de la Valachie sous l’administration d’Alexandre Ghika, prin care, cu calomnii, se cerea înlăturarea domnului. Lucrul se şi întâmplă.

Ideea fixă a lui Eliade că toate „zaverele”‘se produc din instigaţie ţaristă e adevărată numai în sensul că, spre a combate puterea turcească, ruşii ajutau discret aspiraţiile, dealtfel spontane, ale naţionaliştilor. Poetul făcea profesie zgomotoasă de antiţarism, cu toate că i se arunca în faţă că altădată avusese o atitudine contrară.

La 1844, un Trandafiloff obţinând de la Bibescu concesiunea unor exploatări miniere, Eliade scoase pe foi volante, după metoda lui Voltaire, diatriba Măcieşul şi florile, în care vorbea străveziu de un măcieşcăzut într-o grădină:

Of ! încoace, of! încolo,
Of! grădina răsuna.

Vulgaritatea sănătoasă a tonului, actualitatea chestiunii răspândiră satira şi sporiră popularitatea lui Eliade. Poate tocmai pentru aceasta şi fiindcă intrase şi în graţiile noului domn Bibescu, Eliade nu fu chemat în noua Asociaţie literară. Poetul tuna şi fulgera împotrivă-i, o socotea înfiinţată la consulat şi ocupată numai să-l ponegrească pe el. Asociaţia cumpărase şi o tipografie şi se vede că acest lucru îl supăra în socotelile lui morale şi materiale de editor.

Conspiratori şi intrigi

Ca de obicei, în umbra literaturii dospea carbonarismul. Ion Ghica, Tell, N. Bălcescu şi alţii făcură o „Frăţie” cu trepte de iniţiere şi trepte de factură clericală: diacon, preot, arhiereu. Iniţiatorii principali erau de bună-credinţă şi înflăcăraţi. Eliade are ideea neclintită că Ghica este un instrument străin, prin ruda sa N. Mavros, care intriga într-adevăr în vederile ţariste. Ghica era prea patriot pe de o parte, prea bizantin pe de alta, ca să nu fie în stare a face joc dublu. Cu legături complexe, el avu totuşi toată încrederea turcilor.

Şi dintre ceilalţi conspiratori mulţi vor fi avut intuiţia exactă a lucrurilor. Scopul lor era de a încadra ţările române în mişcarea revoluţionară internaţională, chiar cu impresia de a fi victima intrigilor. Politica lor s-a dovedit justă. Ei aveau nevoie de un program care să inspire încrederea Europei liberale şi deci făcură unul foarte democratic. Prin asta câştigau clasa de jos, ţărănimea, cea mai numeroasă şi mai nemulţumită. N-aveau vreun interes să piardă pe boieri, dintre care unii erau ei inşişi nişte revoluţionari de bună voie. Pentru aceştia aveau ideea unităţii naţionale, scumpă tuturor. Cât despre concesii, ele nu erau de natură să sperie pe urmaşii unui Golescu, care preferase a fi grădinar la Schonbrunn decât ban în Valahia. Boierii erau mai mult nişte proprietari, iar liberalismul nu atingea capitalul. Toţi aceşti carbonari de familie bună erau nişte subtili politicieni cu legături de rudenie peste tot, ştiind toate, putând lua atitudinile cele mai nimerite împrejurărilor. De aci impresia aceea de duplicitate, de fluctuaţie, de pactizare veselă între adversari, de trădări şi schimbări inexplicabile. Toţi bunii români voiau acelaşi lucru pe felurite căi, acoperindu-se ori descoperindu-se după temperamentul propriu, nu fără a căuta uneori să-şi satisfacă şi ambiţiile personale.

În această lume trăieşte violentul Eliade, om dintr-o bucată în felul lui, plin de bun-simţ în politica speculativă, incapabil de a înţelege necesitatea practică a exagerărilor programatice şi a compromisurilor şi mai ales încăpăţânat, plin de vise, cu sentimentul tot mai accentuat că toată lumea îl persecută pentru marile lui dreptăţi.

În primăvara anului 1848, un nou comitet revoluţionar luă fiinţă, cu Ghica, cei doi fraţi Bălcescu, cei patru Goleşti, şi mai ales C. A. Rosetti şi cu de curând sosiţii din Franţa fraţi Brătieni. Proiectul unei constituţii fu delineat şi revoluţia hotărîtă. Rusia, din parte-i, ţinând să ajute mişcarea progresistă, trimise la Bucureşti pe Duhamel. Eliade merse la Bibescu să-l întrebe dacă admitea ceea ce numea el amestec străin în treburile ţării. Bibescu, poreclit „nebunul’ ‘, îl sfătui cu severitate să-şi vadă de treburile lui, de familie, îi găsi exaltaţii poetice şi teatrale şi încercă a-i oferi 60.000 de franci ceruţi odată ca despăgubire. Eliade îi refuză, „din calcul — zise el domnului — ca să nu-şi piardă popularitatea”. La 27 mai Curierul românesc fu suprimat. Eliade îşi dădu furios demisia şi înapoie diploma de mare clucer.

Care au fost realele atitutini ale fiecărui actor în evenimentul de la 1848?

Care au fost realele atitutini ale fiecărui actor în evenimentul de la 1848 este greu azi de stabilit. Toţi se contrazic şi mint. Ghica susţinu la început că străduinţele Comitetului au fost de a împiedica izbucnirea revoluţiei prin manoperele guvernului, apoi dimpotrivă, că intenţia le fusese de a porni mişcarea. Eliade socoteşte pe tinerii revoluţionari victime ale credulităţii entuziasmului. El, omul de bun-simţ, care n-avea în vedere decât scăparea patriei, pusese la cale, în caz de răzmeriţă insidioasă, o contrarevoluţie (pe principiul „urăsc tirania, mi-e frică de anarhie” arborat în răposatul Curier) cu ajutorul verilor săi, ofiţerii Racotă, a altui văr, comerciantul Mărgărit Moşoiu etc. Adevărul este că Eliade avea o mare popularitate în burghezie, căreia îi satisfăcea toate instinctele.

Punctele lui de vedere erau: recunoaşterea suzeranităţii Porţii şi a autonomiei ţării pe temeiul tratatelor, respect la persoane, respect la proprietate. Politică valabilă şi ea provizoriu şi înrudită cu a Vladimirescului. Ghica declară cum că Eliade, printr-un emisar, i-a propus o întâlnire ce avu loc în aleea cu tei de la Colentina, într-un chioşc deasupra lacului. Acolo Eliade i-ar fi mărturisit că ar fi venit timpul unei mişcări, că el în definitiv era un patriot, că avea mulţi prieteni şi legături cu domnul şi că era pentru conlucrare. Este sigur cum că ambiţii ascunse îl făceau să se teamă a rămâne străin de evenimente.

Eliade afirmă dimpotrivă că s-a făcut apel la el şi numai după matură chibzuinţă, temându-se de a nu fi vreo ispitire vicleană la mijloc, a consimţit să se întâlnească cu Ghica, de la care primi cele mai patetice jurăminte de patriotism şi bună-credinţă. Astfel contrarevoluţionarul începu să ia parte la reuniunile comitetului, în care fu captat de maiorul Tell.

Ghica, Rosetti, Brătienii detestau pe Eliade, socotindu-l fricos, vanitos, neîncrezător în Revoluţie. Intenţia lor vădită era de a se sluji de el ca de un drapel şi de a-l înlătura la întâiul prilej, dat fiind că omul umplea locul cu persoana sa şi ţinea să joace rolul principal. La rândul lui, Eliade cugeta că, ajutat de credincioşii săi şi de popularitate, va putea domina curând nişte tineri fără experienţă, sprijinit de turci, pe care îi cultiva.

Nu mult după aceea gândul domniei va trece şi prin capul lui şi prin acela al lui Tell. El luptă în comitet pentru un program conservator. Schiţa constituţională fu întocmită, probabil, prin colaborarea tuturor şi redactarea lui N. Bălcescu, apoi totul fu încadrat într-o proclamaţie foarte întraripată ce s-ar părea că este de Eliade, cu toate că propoziţii ca „tot românul e un atom al întregii suveranităţi a poporului” nu sunt în spiritul culturii şi stilului poetului. „Fraţilor români — glăsuia proclamaţia — timpul mântuirii noastre a venit; poporul român se deşteaptă în glasul trîmbiţei îngerului mântuirii şi îşi cunoaşte dreptul său de suveran. Pace vouă, pentru că vi se vesteşte libertate vouă !” E ceva din Bălcescu şi din C. A. Rosetti aci. Eliade luă manuscrisul proclamaţiei  şi se închise cu el în tipografia sa. Potrivit învoielii, conjuraţii se risipiră prin judeţe, rămânând în Bucureşti, în aşteptare, numai o parte.

sursa: George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pag. 133-135

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: