Amintirile lui Paul Verlaine despre mama sa

mama si copil

„… Eram rău ca un drac când mi se permiteau prea multe pozne. Biata mama îndura atâtea din pricina asta, încât, atunci când năzdrăvăniile mele depăşeau orice limită, marea-i bunătate n-o mai putea opri totuşi să nu-şi iasă din fire şi să nu treacă în extrema cealaltă. Mai târziu, mult mai târziu, când mă mai mărisem – la ce bun? – , când mai îmbătrânisem – pentru ce? – era obişnuit ca ea, învinsă în cele din urmă de adolescenţa mea tumultoasă, să-mi zică în timpul disputelor, sub forma unor ameninţări în care ştia prea bine că nu cred:

„Ai să vezi tu, de atâtea câte-mi faci,  într-o zi am să mă tot duc şi niciodată n-ai să mai afli unde sunt.”

Dar ea nu avea să dea curs nicicând  acestor vorbe şi ca dovadă a murit în urma unor răceli contractate în timp ce mă îngrijea de boala care şi azi mă chinuie încă.

Ei bine, cum visez adeseori, aproape totdeauna-s cu ea: se face că ne certăm, simt că o nedreptăţesc şi aş vrea să-i spun asta, să implor împăcare, să-i cad la picioare plin de pocăinţă pentru că am mâhnit-o, pătruns de acea afecţiune dăruită numai ei de aci încolo doar pentru ea… Ea însă a dispărut!”

sursa: Paul Verlaine, Confesiuni, Bucureşti, Editura Univers, 1987, p.26

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: