În budoarul unei femei romane (prima parte)

femeie romana

” – Înalţă o cruce pentru sclav!

– Dar ce crimă a săvârşit sclavul? De ce merită să fie răstignit? Cine este martor? Cine l-a denunţat? Ascultă, femeie! Nici o şovăială nu-i prea lungă când e vorba de viaţa unui om!

– Nebunule, sclavul este om? Să zicem că n-a făcut nimic. Aşa vreau şi aşa poruncesc! Voinţa mea să fie drept explicaţie!“

Sub pana iscusită a lui Iuvenal – care a consemnat-o în Satirele sale – discuţia de mai sus trezeşte un amestec contradictoriu de simţăminte, prin notele ei tragice, stranii şi groteşti. Vinovat sau nu – un sclav urmează să fie crucificat. Sentinţa de condamnare la moarte a fost pronunţată nu de bărbat, „stăpânul casei“, ci de buzele gingaşe ale soţiei.

Scena se petrece acolo unde te-ai aştepta cel mai puţin să întâlneşti cruzimea: în budoarul unei matroane. Eroi sunt Laelia – până nu de mult văduvă, pe cât de bogată, pe atât de capricioasă şi crudă – şi Publius – al doilea soţ, un fost aristocrat scăpătat care se încumetase s-o ia în căsătorie pe năpraznica văduvă tentat, evident, nu de farmecele ei, ci de avuţia care putea să-i dea un nou lustru blazonului.

Nu este lipsit de interes să cercetăm antecedentele discuţiei din budoar. Pot fi astfel înţelese mai bine şi pornirile impetuoase ale eroilor, şi moravurile epocii lor. Aşadar…

„Griji” matinale

În dimineaţa aceea, după ce părăsise camera conjugală, soţul plecase ca de obicei în for pentru diferite treburi, aşa cum făceau de altfel toţi bărbaţii romani.

Laelia atât aşteptase. În timp ce Publius părăsea locuinţa, ea s-a îndreptat grăbită spre budoar şi acolo, pe o tăbliţă, i-a scris febril o misivă amantului ei, Caius. Apoi un sclav de încredere, Burrus, a fost trimis să predea tăbliţa destinatarului.

În aşteptarea lui Caius, Laelia a pus în acţiune toată arta cosmetică a vremii, pentru a adăuga un plus de frumuseţe artificială farmecelor pe care natura i le dăduse după… posibilităţi. Două sclave, Cytheris şi Sapho, experimentate în asemenea treburi, au fost chemate să-şi ajute stăpâna.

Dar lucrurile nu se desfăşurau ca de obicei. Mai întâi, Burrus întârzia neaşteptat de mult. Apoi, Sapho părea distrată si neatentă, războindu-se fără succes cu o buclă rebelă. Stăpâna, la început bine dispusă, devenea tot mai neliniştită şi mai nervoasă. La un moment dat, nu s-a mai putut stăpâni. Furia, bineînţeles, şi-a descărcat-o asupra sclavelor şi, mai ales, asupra lui Sapho, care tot nu reuşise să disciplineze bucla rebelă:

– Ce faci, netrebnico, nu vezi că nu-i bine?

Şi stăpâna ceru să i se aducă biciul. În prezenţa acestui instrument cu care făcuse de atâtea ori cunoştinţă, Sapho deveni şi mai neîndemânatică. Pe spatele sclavei au început să curgă loviturile ca nemiluita. Stăpâna dovedea o mare dexteritate în această privinţă, reuşind să facă două lucruri concomitent: cu o mână aplica aspra corecţie lui Sapho, iar cu cealaltă dădea indicaţii cum să-i fie potrivit părul.

În sfârşit, printre lacrimi şi ţipete, coafura s-a terminat. Dar „toaleta“ abia începuse.

Dintr-un scrin situat lângă patul din budoar, Laelia scoase o cutie de fier lustruit, din care alese un fard trimis de un dibaci negustor din Milet – furnizor al marii aristocraţii. Publius însuşi tratase cumpărarea acestor farduri. După ce Cytheris aduse apă într-un lighean de metal, Sapho spălă obrazul stăpânei şi începu să-l fardeze. Laelia trecuse de 40 de ani şi trebuia să recurgă la multe artificii spre a-şi păstra, dacă nu frumuseţea sau tinereţea, pe care nu le mai avea, cel puţin aparenţa acestora.

Urmă ceremonialul, la fel de complicat, al pregătirii toaletei. La început, sclavele o ajutară pe Laelia să-şi îmbrace tunica de lână albă – un fel de cămaşă strânsă pe corp, fără mâneci. Apoi Cytheris îi aduse stola, asemănătoare unei rochii, aceasta deosebindu-se de tunică prin faptul că avea mâneci făcute din două bucăţi prinse cu copci. Stola era confecţionată din mătase şofranie, ţesută la Milet. O sclavă o ajută să se încingă sub piept, iar cealaltă îi prinse la spate, de cingătoare, trena lungă, de culoare vişinie.

Cochetă, Laelia făcu câţiva paşi, mai mult sau mai puţin graţioşi, în admiraţia prefăcută a celor două sclave. Ţinuta, voit somptuoasă, fu completată cu palla, un fel de mantie, confecţionată de asemenea din stofă de Milet. Astfel, corpul Laeliei, puţin cam plin, era bine drapat.

Pleoapele fură date cu un fard albastru-verzui, şi câteva picături de beladonă făcură ca ochii să capete o strălucire pe cât de stranie, pe atât de falsă.

Aristocrata era acum gata. Sclavele scăpaseră de cea mai grea şi primejdioasă trudă a zilei. Stăpâna putea să plece la… plimbare. Nu era un secret nici pentru Cytheris, nici pentru Sapho, cu cine se plimba stăpâna lor; Burrus avusese de mult grijă să le spună. Numai că, acum, Burrus întârzia, şi cu cât întârzierea sclavului trimis cu misiva se prelungea, cu atât sporea furia Laeliei.

Între timp, soţul, terminându-şi treburile în for, reveni, neaşteptat şi nedorit, acasă. Neputând să-l expedieze pe el ad patres – deşi ar fi făcut-o cu mare plăcere – matroana a trebuit să se mulţumească cerând crucificarea sclavului.

Ultima parte Aici

sursa: Prof. dr. N.I. Barbu, În budoarul unei femei romane, în Magazin istoric, anul II, nr.1(10), ianuarie, 1968

Anunțuri

Un răspuns

  1. Buna ziua,
    Google a generat un articol despre Hammurapi pe blogul dumneavoastră. Nu mai există. Puteți republica articolul cu pricina?
    Mulțumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: