Tragicul sfârşit al Brâncovenilor (ultima parte)

brancoveanu-si-fiii-sai

Semnificaţia unei năframe…

În orăşelul lui Bucur, marţi 22 martie 1714, la vreme de chindie, o veste neplăcută făcu repede ocolul mahalalelor: în oraş îşi făcuseră apariţia nişte turci. Din gură în gură, ştirea a ajuns până la curtea domnească. Nedumeriţi, oamenii se întrebau: Ce-o fi iar?!… Război?!… Domnie nouă?!… Nimeni nu putea da vreun răspuns.

Nici Vodă, care trebuia să afle primul, nu putea să se dumirească. De aceea şi-a trimis pe uliţele oraşului iscoade, care să afle pricina sosirii turcilor. La căderea serii, informatorii se dovediră atotştiutori. Venise Mustafa Aga, capugiul, unul din cei mai vechi prieteni ai domnului.

Potolindu-se zarva care domnea la curte, Constantin Brâncoveanu a trimis îndată câţiva boieri pentru a-i ura bun venit şi a-l întreba dacă are trebuinţă de carete pentru a veni la curte. Şiret, Mustafa Aga răspunse domnului că se află numai în trecere prin Bucureşti şi va veni să-l vadă a doua zi dimineaţa, înainte de a-şi continua drumul spre cetatea Hotinului.

În acea seară palatul Brâncovenilor a fost luminat până după miezul nopţii. Somnul nu prinsese pe nimeni. Doamna Maria se afla cu fetele la Mogoşoaia, însă fiii şi ginerii ei, copiii de casă şi funcţionarii domneşti de la curte, slujnicele şi slugile roboteau fără pic de zăbavă. Retras în iatacul său, pentru rugăciune, domnul îşi petrecu ultima lui noapte liniştită.

Miercuri, 23 martie 1714, Vodă Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. În această zi, alaiul domnesc îl conduse pe Mustafa Aga, cu fastul cuvenit, la curte. Domnul îl primi în spătăria mare, iar în semn de respect, în ciuda anilor ce-i avea, se ridică cu vioiciune de pe tron şi-l întâmpină de la jumătatea camerei. Urându-i bun venit, îl rugă să se aşeze pe o sofa de catifea rubinie.

Dar Constantin Brâncoveanu rămase surprins când Mustafa capugiul îi răspunse pe un ton puţin obişnuit că nu e timp de şezut. Apoi Mustafa îi explică, pe ocolite, lui Brâncoveanu, că-i pare rău, dată fiind prietenia veche care-i leagă, să-i aducă o veste rea; dar fiind voinţa padişahului şi deci şi a lui Alah, beiul trebuie să se supună…

Uitându-se în ochii celui care, uluit, începuse a desluşi rostul celor îndrugate, capugiul continuă autoritar: „Nu-i aşa că te supui?”. Brâncoveanu, şoptind un „da” pe care trimisul sultanului mai mult îl ghici, decât îl auzi, se pomeni deodată cu năframa neagră de mătase pe umăr. Era semnul mazilirii.

Sub povara atâtor gânduri ce-l năpădiseră, ameţit de veste, Brâncoveanu voi să se aşeze. Dar fu trezit la realitate, atunci când Mustafa îl îmbrânci energic, apostrofându-l că locul lui nu mai e acolo. Sărind la una din ferestrele palatului, Brâncoveanu încercă să strige: „Sluiitori! Slujitori! Unde sunteţi? Nu mă lăsaţi!” Dar nu răspunse niciunul, peste tot era o tăcere surdă. Porţile curţii, uşile spătăriei, toate erau păzite de ieniceri. Del Chiaro, nelipsit de la ceremonialurile curţii, dorind să se înfătişeze, ca de obicei, domnului pentru a-i oferi serviciile, fu oprit de străjile capugiului.

Câţiva turci au fost trimişi în oraş să cheme la curte pe boierii divaniţi şi pe mitropolitul ţării. Sosind, au fost invitaţi în spătărie, unde, din apropierea tronului pe care cu câteva ore înainte stătuse Constantin Brâncoveanu, Mustafa Aga dădu citire firmonului împărătesc, în virtutea căruia domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu Basarab, a fost declarat hain şi mazilit, iar boierilor li se cerea ca prin semnături cu aplicarea sigiliilor lor să răspundă cu viaţa de averea Brâncovenilor. După acest scurt şi formal ceremonial, capugiul, însoţit de oamenii lui, sigilă vistieria unde se afla tezaurul ţării şi cămara unde se afla averea domnului.

Vestea crudă adusese de la Mogosoaia şi pe doamna Maria cu fiicele ei.

Pe drumul pieirii…

Trecuseră doar două zile de la venirea nepoftitului Mustafa Aga la Bucureşti şi localnicilor le-a fost dat să audă numai veşti rele. Joi 24 martie se zvonise că 12.000 de turci se îndreaptă dinspre Giurgiu spre Bucureşti. Într-adevăr, către amiază, imbrohorul, însoţit de câteva sute de spahii, nu câteva mii cum se auzise, îşi făcu apariţia în capitală. Întîmpinat de boieri la Bariera Giurgiului, aşa cum era obiceiul, el fu condus cu mare alai la casa vornicului Şerban Cantacuzino, nepotul stolnicului Constantin Cantacuzino. Mulţumind pentru primirea făcută, imbrohorul porunci ca după două ore boierii să se înfăţişeze din nou, pentru a pune la cale alegerea noului domn.

De mult nu cunoscuse casa vornicului prezenţa atâtor feţe simandicoase şi nici nu fusese vreodată martora alegerii domnului ţării. Cronica Ţării Româneşti a consemnat însă pentru posteritate şi acest eveniment desfăşurat cu totul neobişnuit.

Alegerea se făcu repede, ca şi cum totul fusese pregătit dinainte. Mai întâi, imbrohorul puse scurt întrebarea dacă boierii vor să-l aibă ca domn pe Mihail Racoviţă, fostul voievod al Moldovei. Ştia bine că răspunsul va fi negativ, însă i se datora şi lui Racoviţă măcar această cinste de a fi propus, dat fiind rolul activ ce-l avusese în mazilirea lui Constantin Brâncoveanu. Într-un singur glas, boierii răspunseră că vor domn pământean. Fără a fi surprins, imbrohorul îşi roti ochii împrejur şi întrebă: „Care e marele spătar Ştefan Cantacuzino?”‘. Fiul stolnicului Constantin Cantacuzino ieşi dintre boieri şi făcu câţiva paşi spre imbrohor. Acesta, punându-i mâna pe umăr, îi zise: „Eşti bei” şi neavând la îndemână caftanul de domnitor, îl scoase pe al său şi i-l puse pe umeri. Apoi porunci boierilor să-şi ducă voievodul la Mitropolie, pentru a-l unge ca domn.

Pregătirile pentru drumul calvarului fuseseră terminate în ziua de vineri, 25 martie. Puţinele bagaje, îngăduite să însoţească pe prizonieri, au fost rânduite cu grijă în cele 5-6 carete, trase pe una din aleile grădinii. Apoi, unul câte unul, cei 12 Brâncoveni îşi ocupară locurile. Ultimul care părăsi palatul, pe care nu avea să-l mai vadă vreodată, a fost Constantin Brâncoveanu. Înainte de a urca în caretă, îi spuse lui Ştefan Cantacuzino, care-l însoţea: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui, însă dacă sunt fructul răutăţilor omeneşti, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei“.

În noapte, sub paza oamenilor lui Mustafa capugiul, Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, cei patru fii, patru gineri şi una din nurori, Anita Balş, fata marelui vornic Ioniţă, soţia lui Constantin, cu micuţul ei fiu, numai de 7 luni, au ieşit pe Şoseaua Giurgiului, pornind calea lungă, dar bătătorită, a Istanbulului.

Peste trei săptămâni a durat călătoria. La 17 aprilie, trăsurile au intrat în oraşul frumoaselor moschei, l-au tăiat de-a curmezişul şi s-au oprit la poarta vestitei închisori Yediculé. Despuiat până şi de haina care-i acoperise trupul ostenit, fostul domn al Ţării Româneşti fu aruncat împreună cu fiii şi ginerii săi în cea mai întunecoasă celulă a temniţei. Doamna Maria şi jupâneasa Anita Balş cu copilul ei au fost închise într-o cameră luminoasă a unuia din turnuri.

În aceeaşi zi au început caznele pentru a-l face pe Brâncoveanu să mărturisească unde-i sunt averile, la ce bănci şi în ce ţări are bani depuşi. Aproape două luni au ţinut torturile: fier roşu pe piept, cercuri de metal înroşite în jurul capului, şi toate acestea în faţa copiilor şi sotiei.

Pe la sfârşitul lui iunie, a fost transferat într-un palat, construit la Constantinopol, în Vlahserai. Încrezător, Constantin Brâncoveanu mai nădăjduia că va putea recăpăta domnia. Îşi aminti chiar că în anul 1703, refuzând să dea 50 de pungi cu galbeni muftiului Fiez Effendi, care-şi mărita fata, mai fusese chemat la Constantinopol. În locul celor 50 de pungi dăduse 250, însă, spre necazul duşmanilor săi, se întorsese la Bucureşti, cu domnia confirmată pe viaţă. Speranţele îl făcură să creadă că acelaşi lucru s-ar fi putut petrece şi acum. De aceea căută de îndată să reînoade firul legăturilor lui de afaceri cu Apostol Manu din Sibiu, în privinţa unor sume de bani aflate la băncile din Viena şi Amsterdam, precum şi a averii pe care o mai deţinea într-o mănăstire ştiută numai de el.

Dar scrisorile au fost interceptate de turci şi speranţele fostului domn se năruiră în câteva zile. La 28 iunie, întreaga familie a fost din nou întemniţată la Yediculé şi torturile au reînceput. Cu cazna, au fost mărturisite din nou alte averi. Dar oricât de multe ar fi fost declarate, turcii nu mai dădeau crezare lui Constantin Brâncoveanu.

La 14 august i se făgădui eliberarea imediată şi poate şi domnia, dacă va arăta unde sunt depuse cele 20.000 de pungi cu galbeni pe care sultanul bănuia că le are. Cerându-i-se imposibilul şi sătul de atâtea chinuri, Constantin Brâncoveanu avu un moment de revoltă sufletească. Blestemă cu voce tare atât pe marele vizir, cât şi pe sultan, umbra lui Allah pe pământ. Acest lucru făcu ca în aceeaşi zi să i se semneze sentinţa condamnării la moarte.

Execuţia

La orele 9, în dimineaţa de 15 august, piaţa de pe malul Cornului de Aur era plină de musulmani. De jur împrejurul pieţei, şiruri de ieniceri, cu iataganele lor strălucitoare, căutau să menţină ordinea în mulţimea adunată să ia parte la unul dintre cele mai barbare spectacole. Peste drum de Galata, într-unul din chioşcurile Seraiului, se aflau sultanul şi sfetnicii lui apropiaţi. Privirile tuturor erau aţintite către miilocul pieţei unde se găsea călăul, cu sabia în mână, gata a îndeplini poruncile sultanului, ale muftiului sau ale marelui vizir, Ali Paşa. Lângă ei, cei şase condamnaţi. Un semn din partea sultanului şi sângeroasa tragedie începu fără niciun alt ceremonial. În aceeaşi clipă Brâncoveanu îşi îmbărbătă fiii, spunându-le: „Fiţi viteji, feţii mei. Am pierdut tot ce am avut, măcar sufletele să ni le mântuim.

Căzu mai întâi capul lui Văcărescu, sfetnicul apropiat al voievodului, apoi urmă al lui Constantin, al lui Ştefăniţă şi al lui Radu. Îngrozit, Mateiaş, fiul cel mai mic care abia împlinise 14 ani, se aruncă în genunchi rugând pe sultan să fie iertat. „Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea – spuse el – mai bine vreau să fiu mahomedan, decât să mor nevinovat”. Schiţând un gest de generozitate, sultanul îl întrebă pe fostul domn dacă îngăduie fiului său să-şi schimbe religia, pentru a-şi păstra viaţa. Împietrită de atâta durere, inima bătrânului tată nu putu fi înduplecată: „Nu – răspunse el răspicat – din sângele Brâncovenilor nimeni nu şi-a pierdut credinţa. Să plătească nenorocitul acesta cu viaţa, cinstea pe care voia s-o piardă”. Rămas ultimul, Constantin Brâncoveanu îşi plecă singur gâtul sub paloşul călăului. După prima lovitură, capul rămase pentru o clipă spânzurat de trupul care-l purtase timp de 60 de ani.

Tragedia Brâncovenilor luă sfârşit printr-un ceremonial, destul de folosit în acea vreme la Istanbul. După ce trupurile au fost aruncate în apele zbuciumate ale Bosforului, cele şase capete au fost aşezate în vârfuri de suliţe şi purtate pe străzile oraşului până seara târziu.

Prima parte Aici

sursa: C. Ucrain, N. Loghin, Tragicul sfârşit al Brâncovenilor în Magazin istoric, anul II, nr.1(10), ianuarie, 1968

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: