Tragicul sfârşit al Brâncovenilor (prima parte)

Brancoveanu si fiii sai

Într-o zi de la începutul lunii martie 1714, pe străzile înguste şi pline de străini ale vestitei mahalale a Fanarului din Constantinopol, prin furnicarul de oameni adunaţi aici din toate colţurile lumii, se desluşea silueta zveltă a unui om îmbrăcat în straie europene. Cu paşi repezi, vioi, cu ochelarii pe nas şi cu nelipsita lui geantă de piele de Cordoba, medicul levantin Antonio Corea se îndrepta către unul din pacienţii săi.

Antonio Corea era o figură puţin cunoscută la Constantinopol. Până a se stabili în metropola de pe malul Bosforului, venind din Roma, medicul cutreierase câteva ţări. Poposind şi pe la Bucureşti, petrecuse câţiva ani la curtea lui Constantin Brâncoveanu, cu care a discutat însemnate subiecte de cultură şi artă. Prinsese simpatie pentru domnul român, care îl uimise prin cultura vastă, prin gustul său pentru frumos. Poate că medicul nici nu şi-ar fi adus aminte de Constantin Brâncoveanu, dacă n-ar fi intervenit un fapt, pe cât de banal, pe atât de hotărâtor pentru viaţa domnitorului.

Aflat la pacientul său, Antonio Corea asistase la discuţia purtată între pacient şi un prieten al casei, secretar al marelui vizir. Nu cunoştea prea bine limba turcă, însă a putut să înţeleagă că „Vlahbeiul”, cum îl numeau sfetnicii sultanului pe Constantin Brâncoveanu, ieşise din graţiile Porţii. Fiind declarat rebel, urma să fie mazilit, să i se confişte toate averile şi să fie întemniţat, cu întreaga sa familie, la Istanbul.

Pe timpul călătoriilor sale, Antonio Corea văzuse şi auzise multe, şi bune şi rele, dar ceea ce îi fu dat să audă acum era nemaipomenit. Îl cunoştea prea bine pe Brâncoveanu pentru a fi sigur că se comitea o groaznică nedreptate. Ieşind din casa pacientului său, Corea alergă la un grec din Fanar, cunoscut ca om de încredere al domnului Ţării Româneşti. Întocmi împreună cu acesta o scrisoare despre primejdia ce-l aştepta pe Constantin Vodă în cel de al 26-lea an al domniei lui. Apoi, în mare taină, o expedie a Bucureşti.

… Când a primit scrisoarea, Brâncoveanu se afla în palatul său, înconjurat de sfetnici. Şezând pe tronul său acoperit cu catifea roşie de Persia, domnul dădu citire, cu voce tare, rândurilor scrise de bunii prieteni din Constantinopol. La auzul înfricoşătoarei veşti, pentru a-l linişti pe vodă, boierul Creţulescu, cum susţine Del Chiaro, secretarul personal al lui Brâncoveanu, a exclamat: „Măria Ta, Paştele e pe aproape. I-o fi trebuind grecului bani de sărbători şi a întrebuinţat mijlocul acesta pentru a-ţi stoarce galbeni”. Mânios, vodă a rupt scrisoarea în văzul tuturor, spunând cu amărăciune: „Ducă-se dracului, cobitor de veşti rele”.

Mai grijulie, doamna Maria îşi rugă soţul să plece din nou la Târgovişte, căci, spunea ea, acolo, spre Transilvania, se va afla mai în siguranţă decât la Bucureşti. Poate că Vodă ar fi dat ascultare rugăminţilor ei dacă o boală n-ar fi ţintuit la pat pe fiica lor Stanca, văduva lui beizadea Radu Ilieş. Orice leac folosit pentru însănătoşirea ei se dovedi de prisos.

Într-una din zile, domniţa Stanca, prinsă în mrejele morţii şi chinuită de halucinaţii, îşi chemă mama şi surorile, înainte de a-şi da sfârşitul, cu ochii tulburaţi, ea arătă pe peretele din faţa palatului, cum o ceată de turci îl prind pe domn şi-l pun în lanţuri, pentru a-l duce la Istanbul. Să fi fost oare, cum zice Del Chiaro, „semnul unei iminente nenorociri”…?

O NUNTĂ CARE N-A MAI AVUT LOC…

Pieirea lui Vodă Constantin Brâncoveanu fusese plănuită încă din anul 1711, după bătălia de la Stănileşti. Dacă înfăptuirea ei a fost tărăgănată încă trei ani, aceasta s-a datorat faptului că sultanul voia să aibă cât mai multe dovezi împotriva domnului Ţării Româneşti. Desigur, temeiurile hotărârii luate de Poarta otomană au fost puternic influenţate de plângerile invidioase ale fugarilor sau de duşmănia ce i-o purta Contele Poniatowski, omul lui Carol al XII-lea, or de ura ce o nutreau Talaba, agentul lui Rakoczi, Mihail Racoviţă sau Nicolae Mavrocordat care râvneau la tronul ţării, precum şi mulţi alţii, care stăteau pe capul sultanului şi al marelui vizir, pentru a isprăvi o dată cu „bogatul” şi „trădătorul” de Brâncoveanu.

De existenţa unor bogăţii la curtea domnească se dusese vestea atât în Europa, cât şi în Orientul Apropiat. Monumentalitatea şi frumuseţea palatelor ridicate de Constantin Brâncoveanu la Bucureşti şi Mogoşoaia, la Potlogi şi Brâncoveni, bogăţia, eleganţa şi gustul cu care erau împodobite interioarele acestora, au uimit şi au stârnit invidia multora. La Istanbul, „Vlahbeiului” Constantin Brâncoveanu i se spunea „Altân-Bey”, adică „prinţul aurului”.

Evenimentele din vara anului 1711, care au culminat cu războiul ruso-turc şi bătălia de pe malurile Prutului, de la Stănileşti, au făcut ca activitatea politico-diplomatică a lui Brâncoveanu să sufere un eşec. De altfel, acestui eşec i se datora atribuirea, de către duşmani, a celui de al doilea calificativ.

Dar care a fost motivul pentru care „prinţul aurului” a fost considerat „trădătorul” Porţii otomane?

Îngrijorat pentru soarta ţării sale aflată la mijlocul drumului, unde urmau să se ciocnească armatele Rusiei şi Turciei, Constantin Brâncoveanu scrisese, în preajma bătăliei amintite, lui Petru cel Mare – care se întorcea victorios de la Poltava – o scrisoare de felicitare, făgăduindu-i, totodată, că îl va ajuta cu provizii pe timpul războiului antiotoman. Pe de altă parte, pentru a nu ştirbi cu nimic încrederea Porţii, expedia din când în când, prin emisari, la Constantinopol, zeci de pungi cu galbeni, blănuri şi alte daruri de preţ.

Cum de ambele părţi pregătirile de război erau în toi, Constantin Brâncoveanu îşi adună şi el oastea în tabăra de la Urlaţi, pentru a fi cât mai aproape de Moldova. Hotărâse, însă, să nu întreprindă vreo acţiune, decât în momentul în care aceasta ar sluji intereselor Ţării Româneşti.

Un eveniment neprevăzut îi strică însă toate planurile lui secrete. Un grup de boieri, în fruntea cărora se afla vărul voievodului, spătarul Toma Cantacuzino, comandantul oastei, îl părăsi înaintea bătăliei şi trecu în tabăra lui Petru cel Mare. Nu ar fi fost, poate, mare lucru dacă cele petrecute s-ar fi oprit aici, însă Petru îi încredinţă lui Toma 12.000 de oameni, iar acesta, într-un iureş năvalnic, participă la atacul şi cucerirea cetăţii Brăilei, care era raia turcească.

Desfăşurarea evenimentelor următoare a căpătat o altă întorsătură. Bătălia de pe malurile Prutului s-a încheiat cu înfrângerea armatelor ruse, iar Petru cel Mare a trebuit să încheie, cu marele vizir Mehmed Baltagi, pace. Nici una din cele două mari puteri nu pierdea, ci tot ţara peste care se purtase războiul.

După terminarea bătăliei, turcii n-au vrut să creadă că trecerea spătarului Toma şi a celorlalţi boieri de partea ţarului Rusiei s-a petrecut fără ştirea domnului Ţării Româneşti. Convingerea turcilor a fost întărită de Constantin Cantacuzino „cilibiul”, „mult învăţatul”, „scriitorul“, despre care mulţi se îndoiesc şi astăzi că ar fi otrăvit pe Şerban Cantacuzino, fratele său, dar despre care nu se îndoieşte nimeni că a fost acela care a canalizat ura sultanului împotriva nepotului său.

Pe bună dreptate Radu Popescu scria: „Numai hoţul cel bătrân, Constantin Stolnicul, numai el ştiind toate, avându-l ca pe un unchi şi ca pe un tată, au ştiut şi cărţile de la nemţi şi de la muscali… şi luându-le de unde au fost le-au dat turcului!”

Neştiind ce se urzea la Constantinopol şi necunoscând că firele caierului tuturor amărăciunilor sale plecau chiar din curtea palatului domnesc de la Bucureşti, Constantin Brâncoveanu, cu câteva zile înaintea groaznicelor întâmplări, avusese cu totul alte preocupări. Dorea să-l vadă însurat pe Radu, fiul cel mai mare. Cum mireasa, fata lui Antioh Vodă Cantemir şi nepoata lui Dimitrie Cantemir, se afla la Constantinopol, Brâncoveanu trimise pe domniţa Bălaşa, cea mai mică dintre cele şapte fiice ale sale, şi pe soţul ei, Manolache Lambrino, să ducă marelui vizir, în dar, o blană de samur şi 4000 de galbeni, cerându-i încuviinţarea acestuia pentru oficierea căsătoriei. În scrisoarea core însoţea darurile, Constantin Brîncoveanu scria că „are teamă ca proiectata însoţire să nu fie rău privită de Poartă, în care caz ar fi gata să anuleze căsătoria“.

„Nu ştiu ce să cred de voievodul Valahiei – zise Ali Paşa, vizirul, când citi scrisoarea – să-l apreciez ca pe un om bun, deoarece îmi trimite daruri, sau văzând toate pârele adunate împotriva lui, să cred că e om rău. Va trebui totuşi supravegheat, pentru a lua măsurile cuvenite”.

Până la punerea în aplicare a măsurilor hotărâte, Vodă Constantin nu trebuia să intre la bănuială, de aceea Ali Paşa îi răspunse: „Să celebrezi nunta cu fastul şi veselia cuvenită, căci este Padişahul, prin mila lui Alah, în pace cu toţi vecinii şi n-are deci nici Beiul Valahiei a se teme de nimic. Să se bucure toţi în linişte”.

Această bucurie n-au apucat s-o trăiască nici unul din Brâncoveni. În locul nunţii, care nu s-a oficiat niciodată, familia lui Constantin Brâncoveanu a trăit momentele unei cumplite tragedii.

Partea a doua Aici

sursa: C. Ucrain, N. Loghin, Tragicul sfârşit al Brâncovenilor în Magazin istoric, anul II, nr.1(10), ianuarie, 1968

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: