Mircea cel Bătrân. Nicopole

Mircea cel Batran

În  cortul celor doi stăpânitori  de la  Baia de  Aramă,  mijlocul  drumului  dintre  munţi şi  Dunăre,  Domnul  Mircea  grăi  către Regele  Sigismund  în  seara  când  aflară  că niciun picior de turc sau de bulgar nu se mai afla pe malul românesc:

 Dumnezeu  ne-a  stat  într-ajutor,  frate Sigismund.  Pentru  buna  ta  credinţă,  iată că  păgânii  sunt  acum  şi  mai  departe  de fruntariile Măriei Tale. Ştiu că te vei putea bucura în pace!

— Asemenea  şi  Măria  Ta,  frate  Mircea. Căci  amândoi,  după  ostenelile  pe  care le-am  îndurat,  drept  avem  şi  la  câţiva  ani de hodină!

Spunând  acestea  Sigismund  sorbi  cu sete  din  berea  bălaie.  Cu  toate  astea domnul Ţării Româneşti nu părea împăcat în cugetul său, căci zise:

— Nu  la  hodină  mă  gândesc,  frate Sigismund,  ci  mai  curând  la  luptă  nouă! Căci păgânul de peste Dunăre pace nu ne va  lăsa,  oricât  am  râvni-o  noi. M-am măsurat  adesea  cu  el, îi  cunosc  poftele nesăţioase  şi  puterea.  Până  nu-l  vom răpune,  nici  să  nu  ne  gîndim  că  ne  vom bucura de o zi sau o noapte de pace!

— Să trecem oare Dunărea, să ne luăm după  el  şi  să-l  batem?  întrebă  regele Sigismund  cu  un  surâs,  căci  ştia  bine  că oștile  amândurora  nu  erau  îndestulătoare pentru asemenea ispravă.

 Asta n-aş spune-o decât dacă aş avea minte  de  copil!  răspunse  Mircea, scuturând pletele, care în urma anilor grei pe care-i trăise, albiseră de tot. Dar mi se pare,  frate,  că  din bătălia  noastră  toate neamurile creştine se înfruptă, căci Baiazid şi  pe  ele  le  ameninţă  cu  cotropirea  nu numai  pe  noi. Drept  ar  fi,  socot,  să trimitem pe la măriţii domni din Apus soli care  să  le  arate  că  nu  vom  fi  în  stare  să facem  singuri  zid  împotriva  armiilor  lui Baiazid, fiorosul turc care a luat până acum trei sferturi din împărăţia bizantină, ţine un harem la Adrianopol şi va intra în curând şi în  Constantinopol. Ci  dacă  Domnilor creştini  le  e  milă  de  neamul  lor,  de credinţa  lor  cât  şi  de  capetele  lor  cele mândre, să trimită de sârg cavaleri viteji cu oaste destulă. Şi astfel, împreună, noi toţi creştinii  ameninţaţi  de  Semilună,  eu  şi Măria  Ta,  cu  priceperea  noastră ostăşească,  ei  cu  numărul,  să  pornim peste Dunăre şi să zdrobim o dată pentru totdeauna  capul  năpârcii  în  cuibul  ei  cu ouă! După aceea vom avea răgaz un veac să  ne  tot  gospodărim ţările şi  să  ne însurăm  flăcăii  şi fetele,  să  bem  în  tihnă berea asta aurie ca spicul grâului.

Regele  Sigismund  se  lovi  peste genunchi cu buzduganul ţintuit cu aur, de care  nu  se  despărţea,  apoi  zise  cu jumătate  glas,  de  parcă  vorbea  mai  mult cu sine:

 Asta  aşa  e!  Noi  ne  omorâm  aci,  ca prinţii Apusului să huzurească! Nu-i drept, căci  osteneala  noastră  nu  se  va  isprăvi niciodată!

Apoi, ridicînd pleoapele cu gene bălaie, grăi către Mircea:

 Drept  ai  socotit,  frate  Mircea!  O  să trimit  de  îndată  doisprezece  soli  cu scrisori latineşti pe la toate Curţile.

Domnul Ţării Româneşti, ridicând ochii în sus, grăi:

 Numai să vie cavalerii cu oaste, cum au  mai  venit  odată,  am  auzit,  acum  un veac, de au încercat să alunge pe păgâni şi să cucerească Mormântul Domnului Nostru Iisus Hristos. Veni-vor prinţii? Asta e vorba! — făcu Mircea.

Sigismund  se  înroşi  ca  un  rac  fiert,  de sângele  furios  care-i  năvăli  deodată-n obraji.

 Dacă  nu  vin  prinţii  şi  cavalerii,  frate Mircea,  apoi  să  ştii  că  deschid  eu  turcilor fruntariile  şi  le  dau  drumul  spre  Apus,  că nu suntem vrednici de o soartă mai bună!

— Să le scrii asta, frate Sigismund!

— Da,  le  voi  scrie!  făcu  regele  înfundat şi  bătând  din  palme  îşi  chemă  grămăticul latinesc.

Sigismund  se  ţinu  de  cuvânt.  În  câteva luni, solii lui străbătură ţările apusene şi în mai  puţin  de  un  an,  fără  ca  Baiazid, dincolo de Dunăre, să prindă de veste, se închegă  o  armată  uriaşă  a  creştinilor, meniţi  să  alunge  pe  turci  din  Europa pentru totdeauna.

Se  iviră,  în  armuri  scăpărătoare,  întâi cavalerii  francezi  şi  burgunzi,  iubitori  de slavă,  neînfricaţi  şi  dornici  ca  numele  lor să  răsune  odată  cu  alăutele cântăreţilor-poeţi, din castel în castel. Din  Nurenberg,  cetatea  catolică  din preajma  Rinului,  sosiră  cavalerii  teutoni, ba  trecură  marea  cea  strâmtă  şi  puseră piciorul  pe  continent  târând  de  dârlogi caii mari,  speriaţi,  ostaşi  în  armuri  grele  din insulele englezilor. Dogele  Veneţiei  scrise  regelui Sigismund că bun gând avusese să se puie în  fruntea  unei  cruciade  şi  că,  neavând pedestraşi,  îi  va  trimite  o  flotă  în  apele Bizanţului,  spre  a  tăia în  două  calea  din Asia a lui Baiazid, tocmai când turcul avea mai multă nevoie de ajutor.

În  vara  anului  1396,  pe  la  începutul  lui august,  se  adunase  la  Orşova  şi  Turnu Severin toată oastea creştină, în frunte cu Mircea  şi  cu  Sigismund,  căpeteniile  de luptă, în număr de mai bine de o sută de mii, cei mai mulţi călări. După  sfatul  Domnului  Ţării  Româneşti, oștile  puseră  mâna  pe  cetăţile  dunărene. Vidinul întâi, ca turcii să nu cadă în spatele creştinilor  şi  să  le  împiedice  legătura  cu malul stâng. Cetatea Rahovei căzu şi ea numaidecât.

Numai  cetatea  Nicopolei  ţinu şaisprezece zile, deşi era luată cu asalt de pe  apă  şi  de  pe  uscat,  deopotrivă.  Ţinu, oricum,  destul,  ca  Baiazid,  care  se  afla atunci  la  Târnovo,  să afle  de  cele  ce  se petreceau  pe  malul  Dunării  şi  să  se pregătească de luptă. Îşi  adună  oştirea  şi  chemă  grabnic  pe cneazul  sârb,  Despot,  supus  lui,  cu  toată armia ce o avea la îndemână. Apoi se repezi spre cetatea asediată.

Lupta avu loc în ziua de 28 septembrie şi  multă  vreme  biruinţa  fu  nesigură;  şi turcii şi creştinii o rupseră de fugă. Apoi se adunară iar.

Domnul Mircea, care se trăsese înapoia regelui Sigismund spre a-i lăsa toată slava, îl  povăţui,  în  ajunul  luptei  celei  mari  şi hotărâtoare,  să  nu-şi  arunce  cavalerii  în bătaia săgeţilor turceşti.

— Lasă-mă  pe mine, cu oştirea mea, să văd întâi cum stau oștile  turceşti  şi  să  chibzuim  cum  să-i lovim  pentru  a-i  scoate  din  bârloagele  lor. Altminteri,  frate  Sigismund,  e  mare primejdie pentru noi toţi. Cavalerii sunt în armuri grele,  nu-i  străbate săgeata, dar o dată doborâţi de pe cal, sânt ca morţi, căci nu-i  mai  poate  ridica  nimeni  în  toiul bătăliei. Şi Baiazid ştie asta.

Cu  toată  uimirea  cam  dispreţuitoare  a cavalerilor apuseni, care văzură pe Mircea în  fruntea  unui  pâlc  de  numai  o  mie  de călăreţi,  neocrotiţi  de  zale,  ci  numai  în sumane,  Domnul  se  repezi  în  puterea nopţii  spre  şanţurile  turceşti  pe  care  le iscodi cu de-amănuntul. La  înapoiere,  arătă  regelui  Sigismund cum trebuia să înceapă, unde trebuia să se desfăşoare şi cum să se încheie bătălia din acea zi. Dar ceru învoirea ca el, cu românii lui, să înceapă lupta spre a înşela pe turci, care  şi  ei  erau  cât  frunza  şi  iarba.  Ducele de Burgundia  dete  deoparte  cu  mâna  de fier,  înzăuat  de  sus  până  jos,  pe  Domnul Mircea  şi  zise  pe  latineşte  către  regele Sigismund:

— Eu  mă  duc  la  turci!  Numaidecât!  Am şase mii de călăreţi înveşmântaţi în oţel şi ei şi caii lor! Acest muntean cu soldaţii lui în sumane de cânepă mai rău ne încurcă.

Şi  porni  împotriva  turcilor.  Răzbi  două şanţuri, dar la al treilea se simţi înconjurat. Vru  să  se  întoarcă.  Jumătate  din  călăreţi fură  doborâţi,  împiedicând  şi  mersul celorlalţi.  Nu  scăpă  nici  unul.  Turcii  îi prinseră pe toţi, cu ducele de Burgundia în frunte.

Sigismund căută pe Domnul Mircea spre a-l întreba ce e de făcut, dar nu -l mai găsi nicăieri. Înţelegând că nu mai era vreme de pierdut,  regele  Sigismund  se  puse  în fruntea  oştirii  sale  şi  porni  împotriva turcilor.  După  o  luptă  grea,  răzbi  o pedestrime  deasă,  care  să  fi  avut  cam douăsprezece  mii  de  luptători,  dar  se pomeni  dinaintea  unei  oştiri  de  călăreţi, cărora  li  se  adăugară  îndată  cei cincisprezece  mii  de  călăreţi  ai  cneazului sârbesc. Atunci n-avu încotro şi o rupse de fugă,  urmat  de  cavalerii  din  Nurenberg  şi din  Anglia.  Când  ajunseră  la  Dunăre,  se urcară  în  câteva  corăbii  cu  pânze  şi  se lăsară  duşi  de  valurile  fluviului  până  la mare, de unde se îndreptară spre Bizanţ.

Târziu,  la  adăpostul  zidurilor  cetăţii, regele  Sigismund,  amărât  şi  bolnav,  zise tovarăşilor de fugă:

 Dacă-l  aveam  în  luptă  pe  Mircea, tovarăşul meu, nu ne băteau turcii.

— De ce nu l-ai luat? întrebă un cavaler înalt, cu chip alb şi ochi albaştri.

 L-am  alungat,  ca  să  trec  slava biruinţei  pe  seama  Ducelui  de  Burgundia!

Şi Domnul muntean şi-a luat oamenii şi s-a tras către locurile lui, bănuind pesemne ce vom păţi de la turci.

În  vremea  aceasta,  mândra  oştire creştinească de la Nicopole se împărţise în două, urmărită de aceeaşi soartă: o parte încerca să fugă spre Dunăre, dar fu ajunsă şi  tăiată  de  turcii  îndârjiţi.  Altă  parte  căzu prinsă şi fu ucisă cu hangerul de călăii lui Baiazid.  Scăpară  numai  acei  cavaleri — puţini  la  număr — care  îşi  putură răscumpăra viaţa cu aur. Astfel  creştinătatea  pierdu  la  Nicopole prilejul  de  a  zdrobi  puterea  musulmană. Mai degrabă din mândrie decât din lipsă de vitejie,  cavalerii  crucii  pierdură  lupta  cea mare.

Pe  drumurile  strâmte  ale  Ţării Româneşti,  înainta  Domnul  Mircea, înlăturat  din  luptă,  împreună  cu  Stibor, voievodul  Transilvaniei  care  adăstase  la Dunăre cu o oştire proaspătă.

 Pe  cât  erau  de  îndrăzneţi,  dacă  ar  fi fost  şi  smeriţi  dinaintea  unui  bătrân  ca mine,  mai  priceput  şi  frecat  decât  ei  cu greul  războiului,  puneam  pe  fugă  oastea turcească,  Stibore,  glăsui  Domnul  Mircea cu mare amărăciune.

De la Baia de Aramă, oștile porniră spre Curtea de Argeş, de unde cei doi tovarăşi se despărţiră după ce înfrânseră nevolnicii apărători ai lui Vlad, care pieri în luptă. Şi astfel, în vremea când tovarăşii săi de la Nicopole ascunşi la Bizanţ se gândeau să ocolească  ţărmurile  Greciei  spre  a  ajunge în Dalmaţia, domnul Mircea se  urcă iar  în scaunul de domnie de la Curtea de Argeş.

Baiazid  nu  cuteză  să  mai  treacă Dunărea,  să  dea  piept  cu  oastea Voievodului.  Dimpotrivă,  Vodă,  credincios legământului  cu  ţara  lui  Sigismund,  lovi  şi risipi  o  oştire  turcească  ce  trecuse  munţii şi se întorcea cu pradă.

Pe Sultan îl bătu gândul în cele din urmă să  facă  un  legământ  cu  Domnul  Ţării Româneşti,  viteazul  apărător  al  Dunării, cum  avea  şi  cu  bulgarii  şi  sârbii.  Dar  fu chemat grabnic în Asia. Hanul mongolilor, Timur-Lenk (Timur cel Şchiop) pe care îl cunoştea sub numele de Tamerlan, om cu chipul, dar fiară cu firea, întrecând  în  cruzimi  tot  ce  se  pomenise, năvăli  din  inima  Asiei  până  în  Anatolia, leagănul neamului şi puterii turceşti. Istovit  de  luptele  din  sudul  Dunării, padişahul  nu  putu  pune  împotriva năvălitorilor  mongoli  oştirea  care  s-ar  fi cerut, dar hotărât să nu cadă fără a lupta, Baiazid cu iuţeala fulgerului, cum îi era şi porecla,  se  repezi  cu  toată  călărimea  să zdrobească pe Tamerlan, cel ce se hrănea cu lapte de iapă şi carne crudă de cal.

Lupta  fioroasă  de  la  Ankara — unde  în zilele noastre e aşezată capitala Turciei — se  încheie  cu  înfrângerea  turcilor.  Baiazid fu prins. Nu-l omorâră ci, mult mai crunt, îl pedepsiră  decât  dacă  i-ar  fi  tăiat  capul. Hanul  mongol  îl  închise  într-o  cuşcă, asemeni  unei  fiare  şi  îl  plimbă  cu  alai  ca să-l  vadă  toate  noroadele  pe  care Tamerlan le robise. Huiduit  şi  scuipat  pretutindeni  mândrul Baiazid muri în această uluitoare umilinţă.

Dar  după  obiceiurile  cuceritorilor mongoli,  Timur  cel  Şchiop  nu  rămase  el stăpânitor  al  turcilor,  căci  ţinta  lui  era numai  lupta  şi  prada.  Purcese  către miază-noapte, trecu munţii Caucaz spre a se  măsura  cu  hanii  tătari,  veniţi  mai dinainte  tot  din  inima  Asiei  şi  cu  ţarii  din Kiev şi din Moscova.

Fiii  lui  Baiazid,  19  la  număr,  care moşteneau  o  ţară  întinsă  şi  un  neam războinic, se luară la harţă pentru domnie. Din  cuibul  lui  de  piatră,  de  la  Argeş, Domnul  Mircea  văzu  că  acum  era  prilejul de a se amesteca în zâzania moştenitorilor musulmani,  spre  a-şi  feri  ţara  de  poftele viitorului padişah. Şi  nimeri  bine.  Căci  sprijinind  pe  unul din  fiii  lui  Baiazid,  Musa,  cu  oştirea  şi  cu aurul  Ţării  Româneşti,  acesta  ajunse Sultan.

Numai  că  norocul  Domnului  Ţării Româneşti fu mai mic decât priceperea lui,  căci  Mahomed,  alt  fiu  al  lui  Baiazid, ridicându-se împotriva fratelui de pe tron, îl bătu  la  Ciamurli,  lângă  Sofia,  şi-l  ucise, rămânând  singur  sultan,  încoronat  la Adrianopole. Mircea  Voievod  înlătură  şi  de  astădată nenorocul:  trimise  la  Adrianopole,  în  ziua încoronării  lui  Mahomed,  o  solie  de  boieri în zale de cavaleri, cu daruri de cinstire şi de prietenie.

Zâzania  între  urmaşii  lui  Baiazid  nu încetă  nici  după  încoronarea  lui Mahomed,  care  avu  de  înfruntat  răscoala unui  alt  frate,  Mustafa,  ajutat  într-ascuns de Domnul Ţării Româneşti, care nu putea îngădui  o  creştere  a  puterii  turceşti  în sudul  Dunării.  De  aci  se  trase  năvălirea turcilor  în  Dobrogea  şi  luptele  de  la Isaccea, cetate păzită de oştenii lui Mircea.

După  treizeci  şi  doi  de  ani  de  domnie înţeleaptă şi vitejească, stăpânind cea mai mare  întindere  pe care  a avut-o  vreodată Ţara  Românească,  Mircea  cel  Bătrân  se stinse la 31 ianuarie 1418. Prin vitejia lui a mântuit  fiinţa  neamului  românesc  într-un veac de închegare; prin destoinicia lui ar fi putut cruţa lumea creştină de năvălirile şi asupririle  oştilor  musulmane;  prin  dibăcia lui  a  ţinut  multă  vreme  cumpăna  între urmaşii lui Baiazid-Fulgerul.

Locul  de  veci  unde  odihneşte  marele Voievod  este  Mănăstirea  Cozia,  cea  zidită de el, la poalele munţilor, lângă apa Oltului.

sursa: Mihail Drumeş,  Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: