Mircea cel Bătrân. Rovine

Mircea cel Batran, domn al Tarii Romanesti

Baiazid-Fulgerul,  după  ce  bătu  pe cneazul  sârbilor,  nu  se  întoarse  asupra românilor, ci  găsi cu cale a se război întâi cu bulgarii, pe care-i avea în preajmă şi din pricina  cărora  nu  putea  porni  împotriva Bizanţului. Lupta fu grea, deoarece bulgarii fugeau  în  munţi  şi  se  năpusteau  asupra turcilor, numai când le venea la îndemână.

Dar  inima  puterii  turceşti  bătea  tot  în Asia,  de  unde  veneau  oștile  şi  unde  se înturnau  ienicerii,  când  îmbătrâneau nevătămaţi. Adesea  însuşi sultanul,  lăsând în  locu-i  vreun paşă,  poposea  în  câmpiile Anatoliei,  unde  punea  la  cale  trebile poporului.

Mircea nu se lăsă înşelat de acest răgaz de pace. El ştia că până la urmă Baiazid tot are să pornească spre Dunăre, întâi spre a se  răzbuna,  apoi  spre  a  pune  mâna  pe Dobrogea.

Puţine  zile  senine  petrecu  Mircea  în tovărăşia  frumoasei  soţii.  Mai  mult  pe drumuri  era  Domnul  spre  a-şi  întări hotarele de miază-zi, unde se putea arăta într-o zi năprasnicul duşman. La  Turnu  Măgurele,  căruia  pe  acea vreme  i  se  mai  spunea  Nicopolul  cel  Mic, voievodul  român  zidi  cetatea  din  nou, întărind-o cu temei şi lăsând în ea ostaşi de credinţă. Tot  pe malul Dunării,  la Giurgiu, de  unde  armia  duşmană  s-ar  fi  putut îndrepta  spre  Târgovişte  şi  Argeş,  Mircea ridică  o  cetate,  cu  toată  lipsa  pietrei,  pe care  o  aduse  din  munţi  de la  cealaltă fruntarie a ţării, plătind fiecare bolovan de stei cu un bolovan de sare. O sută de ani după  aceea,  cetatea  de  la  Giurgiu  era  în picioare şi a treia seminţie a urmaşilor lui Mircea se folosea încă de trainica zidire a bunicului mare. După  aceea,  spre  a  fi  liniştit  dinspre partea  ungurilor,  Mircea  legă  prietenie  şi cu  regele  lor,  Sigismund,  schimbând  alte scrisori de înţelegere cu regele Jagello din Polonia.

Ani  după  ani  trecură  din  noaptea  când Mircea presimţi marele pericol turcesc — şi nimeni  nu-l  lovi  de  nicăieri.  Flăcăul  de odinioară se coapse bine, ajunse bărbat în lege, chivernisind ţara cu pricepere, legând negoţ  cu  megieşii,  ridicând  şi  înzestrând mănăstiri,  întărind  pâlcurile  de  oşti  pe  tot cuprinsul ţării. Şi astfel din Banat şi până-n Cetatea Albă şi de-acolo până la Marea cea Mare,  zisă  Marea  Neagră,  din  Ţara Făgăraşului  până  la  Giurgiu,  vreme  de treizeci  şi  doi  de  ani,  o  singură  stăpânire feri ţara de zâzănii şi de tulburări.

Dar  pe  atunci  chiar  vremurile  de  pace erau aprige, căci tot se mai găsea câte un cap  de  bandă  care  trecea  noaptea Dunărea sau munţii şi jefuia orice întâlnea în cale.  Domnul Ţării  Româneşti nu  putea cere  socoteală  nimănui  de  asemenea tâlhării  şi  atunci  trimitea  şi  el  o  mână  de oameni  peste  Dunăre  sau  peste  munţi, care  făceau  la  fel  şi  se  întorceau acasă încărcaţi doldora de prăzi.

Mircea  începuse  a  îmbătrâni,  tâmplele  i se acoperiră de ninsoare, când Baiazid izbi Ţara Românească. Domnul avea acum trei copii,  iar  dragostea  frumoasei  şi credincioasei  Mara  îl  ţinea  în  plinătatea puterilor.

Teama de Baiazid pierise de mult. Când află  că  turcii  trecură  Dunărea  şi  luară Nicopolul cel Mic, după ce-l loviră trei zile, Domnul Ţării Româneşti trimise călăreţi în toate  unghiurile  să  se  adune  pâlcurile  de oşteni, înarmaţi şi cu merinde.

Oamenii  de  credinţă  ai  lui  Mircea,  care făceau  de  pază  în  partea  bulgărească  a Dunării, veniră în tabăra sa şi îi arătară că Baiazid pornise la luptă cu o oaste atât de mare că n-o puteai număra şi mai luase cu sine doi cneji sârbi, supuşi de el, pe Marco Cralievici şi pe Constantin Dragaşievici. Alte  iscoade  veniră  în  tabăra  românilor spunând drumul pe care înainta oastea lui Baiazid, spre malul Dunării, şi locul anume unde se aşeza podul de vase.

După  ce  făcu  numărătoarea  oastei, Mircea  îşi  dete  seama  că  numai  mâna  lui Dumnezeu îl va scăpa de cotropire. Tot ce putea  face,  era  să  împiedice  înaintarea turcilor, hărţuindu-i  fără  răgaz  pentru  a plăti  scump  fiecare  palmă  de  pământ românesc încălcată. Dar chibzuit din fire cum era, îşi zise:

 Oare  n-aş  putea  cădea  la  înţelegere cu  acel  turc  năprasnic?  Poate  nu-i  atât  de smintit  şi  furios  cum  îi  merge  numele  şi cade la învoială.

Supus gândului, trimise la Baiazid o solie în  fruntea  căreia  puse  pe  bătrânul  sfetnic Mihu,  strănepot  de-al  pârcălabului Dragomir  de  pe  timpul  Vlaicului,  care, ştiind a grăi turceşte, astfel cuvântă:

 Mărite padişah, Domnul nostru Mircea Voievod îţi trimite vorbă că n-o să ai prea mult  câştig  lovindu-te  cu  el  ca  să-i  cotropeşti ţara, ba dimpotrivă ai avea mai mult folos  şezând cuminte  pe  loc  şi nesupărându-l  cu  armele.  Aşa  că  te gândeşte  bine  ce  faci  şi  dă-mi  răspuns: primeşti darul său în galbeni sunători sau ne  batem?  Sorţii  bătăliei  nimeni  nu-i  ştie afară  de  Alah  al  vostru  şi  Dumnezeul nostru,  care  tot  una-i,  numai  că  ce-i  în mână  nu-i  minciună,  aşa  zice înţelepciunea.  Şi  mai  zice:  de  ce  să  las vrabia din palmă, pentru alta de pe gard?

— Câte pungi se leagă să-mi dea domnul tău? întrebă Baiazid.

— Apăi,  cinci  sute,  mărite  padişah.  Nici un gologan mai mult.

Padişahul sări în sus, ca fript şi strigă ca turbat către soli:

— Cinci  mii,  nu  cinci  sute.  La  ce  vă foloseşte  bănetul  dacă  vă  pierdeţi  bunul vieţii? Au nu ştiţi că pe Câmpia Mierlei făcui praf  şi  pulbere  floarea  vitejilor creştinătăţii?  Nicio oaste  din  lume  nu-mi ţine piept. Chiar în pristolul de la Roma voi da  ovăz, peste puţină vreme,  calului  meu de colo, pe care-l vezi. Şi aşa fiind socotiţi că mă voi împiedica de un moşneag?

Bătrânul Mihu nalţă, mândru, privirile:

 Să-mi  fie  cu  iertare,  mărite  padişah, dar moşneagul de care vorbeşti nu-i om de rând, ci Domnul ţării. Şi dacă vrei a ne cunoaşte oamenii, bine, îţi vom da prilej bun, numai  să  aveţi  spatele  tare  şi  picioarele iuţi…

Auzind  asemenea  cuvinte  Baiazid  se făcu  foc  de  mânie  şi  vru  să  dea  solul  pe mâna  călăului.  Dar  Mihu  nu  se  sperie,  ci liniştit ca apa adâncă, îi zise:

 La  cei  optzeci  de  ani  ai  mei,  zilele mi-erau  numărate  şi-aşa.  De  ce  atunci m-aş teme de moarte?

Padişahul se muie văzând atâta dârzenie, iar  solii,  încălecând  pe  cai,  făcură  calea întoarsă.

Lupta  nu  începu,  căci  Mircea  n-avea oastea  potrivită  pentru  a  împiedica  pe turci să treacă Dunărea. De la Nicopolul cel Mic, armia lui Baiazid se îndreptă spre apa Jiului. De aci porni în sus ca să afle calea sub munte care ducea de-a  dreptul  la  cetăţile  domneşti  ale Argeşului şi Târgoviştei.

Doi  din  fiii  lui  Mircea,  Mihai  şi  Vlad, călăreau alături de Domn, tăcuţi şi dârji.

Dincolo de Craiova, Mircea alese un loc bun între dealuri numit Rovine — socotind că  aci  trebuia  să  dea  lupta.  Valea  era mlăştinoasă.  Pâlcurile  de  călăreţi  români închiseră  calea spre  miază-noapte,  iar pedeştrii se ascunseră după coline, de jur împrejurul văii. Când  grosul  oştirii  turceşti  se  afla  în valea  mocirloasă,  pe  neaşteptate  fură loviţi din coaste şi din spate de arcaşii lui Mircea.

Baiazid  credea  că  Domnul  Ţării Româneşti,  după  căderea  cetăţii  de  la Dunăre,  se  ascunsese  în  munţi,  sau  se închisese  în  vreuna  din  cetăţile de  scaun, adăstând ajutor de la unguri şi de la leşi. Văzându-se  lovit  la  strâmtoare,  sultanul porunci oastei să nu mai răspundă, ci să se grăbească  a  ieşi  spre  miază-noapte  din acea vale în care se înnămoliseră căruţele şi  caii.  Dar  acolo  îi  adăsta  călărimea,  în frunte cu cei doi fii ai Domnului.

Încăierarea  dârză  din  amândouă  părţile se lungi toată ziua. Amândoi voievozii sârbi îşi  pierdură  viaţa  în  luptă.  Numai  când  se lăsară  umbrele  înserării  izbuti  Baiazid  să scape din  blestemata  mocirlă  în  care-l înfundase  Mircea-vodă,  dar  oastea  lui bătută  nu  mai  fu  în  stare  să-şi  urmeze drumul. Trebuia să aştepte cealaltă oştire, care venea dinspre Dunăre.

Românii  se  traseră  într-o  pădure,  mai spre  munte,  unde  Domnul  ţinu  sfat  cu fruntaşii şi căpeteniile oştilor lui. Oștile româneşti, care înfrânseseră  la  Rovine  puhoiul  turcesc, erau nevoite să se tragă spre munte. Domnul Mircea aflase prin iscoade că, pe când  oştirea  lui  Baiazid  suia  pe  Jii  în  sus, altă armie turcească trecea Dunărea pe un pod de plute la Nicopolul cel Mic. Românii erau  prea  puţini  ca  să  înfrunte  amândouă hoardele,  iar  oştirea  care  rămăsese  ţării trebuia  păstrată  pentru  o  împrejurare prielnică.

Astfel,  după  câteva  zile  de  drum,  în vreme  ce  o  parte  din  călăreţi  păzeau drumurile dinapoi şi iscodeau văile, grosul oastei  româneşti  ajunse  în  faţa  Curţii  de Argeş. Doamna Mara şi nora ei, soţia lui Mihai, dimpreună  cu  Mitropolitul  şi  un  sobor  de preoţi,  ieşiră  întru  întâmpinarea  biruitorilor.

Peste  cîteva  zile,  iscoadele  aduseră vestea că turcii se apropiau de cetatea de scaun.  Mircea  porunci  atunci  slugilor  să pregătească  degrabă  cuferele  cele  mari, „braşovencele“  cum  le  spunea — în  care femeile  înghesuiră  odoarele,  podoabele  şi galbenii trebuincioşi în zile de restrişte. Apoi  Domnul  îşi  încredinţa  familia  unui armaş cu două sute de călăreţi ca s-o ducă dincolo peste munţi în Ţinutul Făgăraşului.

Coi doi fii ai săi nu voiră însă în nici un fel a  lăsa  pe  turci  să  pătrundă  în  Cetatea Argeşului ca într-o livadă fără câini. Voievodul, deşi vedea bine zădărnicia luptei, nu-i împiedică. Şi iacă, inima i se încălzi văzând cum  feciorii  pregăteau  în  faţa  cetăţii capcanele  pentru  vrăjmaşi  şi  lăcrima  că Dumnezeu îi luase şi tinereţea şi credinţa în minuni a acelor tineri. Rămase alături de ei,  ajutându-i  cu  sfatul  în  amarnica  luptă împotriva oastei lui Baiazid.

Nu mică îi fu uimirea când după şase zile de luptă îndârjită primi veste de la padişah că  primeşte  cele  cinci  sute  de  pungi făgăduite de solia lui Mihu ca preţ al păcii.

 Vrea  aur  păgânul  după  ce  ne-a prăpădit  ţara?  I-a  ajuns  cuţitul  la  os  şi gândeşte la pace? Nu, taică, nu-i dăm nicio para  chioară,  răcnea  înfuriat,  Radu,  cel de-al doilea fiu al Domnului.

 Are  dreptate  feciorul,  gândi  Mircea. Râvnea 5.000 de pungi nesăţiosul şi acum se  mulţumeşte  cu  a  zecea  parte.  Dar  n-o va lua nici pe aceea, căci lacomului i se ia darul. Îi vin eu de hac până la urmă…

Ca  atâţia  dintre  înaintaşi,  care  sute  de ani  şi-au  păstrat  fiinţa  lor  şi  a  neamului, trăgându-se în munţi dinaintea puternicilor năvălitori, ca atâţia urmaşi care sute de ani de  la  el încolo  vor  face  la  fel,  voievodul Mircea trecu Carpaţii şi, străbătând Transilvania, merse la regele Sigismund pe care şi-l făcuse prieten din vreme.

Între timp, un boier, anume Vlad, fu pus  de turci Domn în scaunul de la Argeş, care se legă să fie supus, plătindu-le an de an un bir de 500 de pungi de aur şi la nevoie să  purceadă  cu oastea  alături  de  armia musulmană.

Mircea,  deşi  înlocuit  de  turci,  prin boierul  Vlad,  socotindu-se  tot  Domn  al Ţării  Româneşti,  reînnoi  la  Braşov legământul  cu  regele  Sigismund.  Cei  doi domnitori îşi jurară credinţă şi-şi făgăduiră sprijin şi de aci înainte, împotriva turcilor. Oștile regelui Sigismund dobândeau dreptul de  a  trece  prin  Ţara  Românească,  atunci când  vor  porni  să  dărîme cetăţile musulmane  de  la  Dunăre  şi  aveau îndatorirea  de  a  se  purta  cinstit  cu băştinaşii,  cărora  nici  merinde  şi  nici  alte lucruri nu li  se vor lua din bătătură,  decât numai  cu  voia  românului  şi  cu  plată dreaptă. S-a  scris  în  legământ  această  îndatorire pentru  că  pe  acea  vreme  trecerea  unei oştiri  printr-o  ţară,  fie  ea  prietenă  ori vrăjmaşă, lăsa numai pârjol şi jale. În primăvara următoare toate pregătirile erau  gata  pentru  alungarea  turcilor  din Ţara Românească.

Baiazid  fusese  prea  legat  de  treburile din partea de miază-zi a Dunării şi de cele din  Asia,  ca  să-şi  fi  urmat  drumul  spre miază-noapte după înfrângerea lui Mircea. Domnul  român  şi  tovarăşul  său  regesc de  peste  munţi  avură  astfel  răgazul  să-şi alcătuiască o oştire nouă şi puternică. Pe  neaşteptate  creştinii  străbătură munţii — dar nu spre Argeş unde domnea Vlad,  păzit  de  turci,  ci  spre  Nicopolul  cel Mic, pe unde se trecea peste Dunăre. Aci  sta  de  pază  ţarul  bulgar  Şişman, supus  lui  Baiazid,  dar  el  nu  avu  puterea nici  să oprească,  nici  să-nfrunte  noua oaste a lui Sigismund şi a lui Mircea. După o scurtă luptă sub zidurile cetăţii, bulgarii o rupseră la fugă peste Dunăre, pe urmele ţarului lor, care, cuprins de groaza morţii, fugise mai înainte.

Baiazid,  aflând  de  această  măiastră lovitură  a  Domnilor  creştini,  care-i  tăiau dintr-o dată legătura cu Ţara Românească, socotită  a  lui  de  când  pusese  în  scaun  pe Vlad,  fu  cuprins  de  o  asemenea  furie împotriva  ţarului  bulgar,  încât  hotărî  să-l pedepsească  cumplit.  Trimise  doi  gealaţi cu  o  ceată  de  ieniceri  care-l  prinseră  pe Şişman şi-i tăiară capul pe loc.

Vlad,  la  cetatea  Argeşului,  află  târziu toate  acestea,  drumurile  pe  acea  vreme fiind  puţine  şi  greu  de  străbătut.  El tremura  acum  de  frica  morţii,  bănuind  că domnii  biruitori  se  vor  întoarce  împotriva Curţii de Argeş.

Dar  Domnul  Mircea  avea  gânduri  mai mari  decât  izgonirea  din  scaun  a  unui nevolnic,  care  va  fugi  singur,  la  timpul potrivit.

sursa: Mihail Drumeş,  Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

6 responses

  1. E SCURTA DAR PUTIN LUNGA

  2. Imi place tot ce e legat de istoria nostra.

  3. avem o istorie de aur . Ador sa citesc toate acestea 🙂

  4. Sa traiesti! Ne-ai salvat!

  5. Ultimii Domni care aveau oştirea formată din tot poporul apt pentru luptă ,au fost Mircea şi Ştefan. De aceea a fost posibil ca domniile lor să dureze 47, şi, respectiv 32 de ani şi Ţările Române să se bucure de o libertate pe care nu au mai cunoscut-o ulterior. Atunci ,pentru ţară,sărea tot poporul .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: