Mircea cel Bătrân. Câmpia Mierlelor

Mircea cel Batran

Acum  600  de  ani,  Muntenia, care  se  numea  pe  atunci  Ţara Românească,  era  stăpânită  de  Mircea, principe între creştini, cel mai viteaz şi cel mai  ager  la  minte,  aşa  cum  scrie  un cronicar al turcilor pe nume Leunclavius. Ţara  avu  în  vremea  sa  cea  mai  mare întindere  după  cum  se  vede  din  măreţul titlu  purtat  de  Domn: „…Io  Mircea, mare voievod  şi domn cu mila  lui  Dumnezeu  şi cu  harul  lui  Dumnezeu  stăpânind  şi domnind toată ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de  peste  munţi, încă  şi  spre  părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi  Banatului  de  Severin  domn  şi  de amândouă  părţile  de  peste  toată  Dunărea şi  până  la  Marea  cea  Mare  şi  cetăţii Dârstorului stăpânitor“.

Dar  e  mai  greu  să  păstrezi  decât  să agoniseşti — căci agoniseala poate veni şi cu  noroc,  dar  păstrarea  se  face numai  cu chibzuială, hărnicie şi vitejie.

Mircea n-a urmat de-a dreptul părintelui său  Radu,  căci  era  al  doilea  fiu,  ci  mai târziu, după fratele său Dan, care, istovit în lupte grele cu ungurii, se săvârşi tânăr fiind.

Noul  Domn  când  bătu  carte  regelui Poloniei Vladislav Jagello, spre a face cu el legământ  de  prietenie  şi  de  credinţă, începu  prin  a-i  arăta  numeroasele pământuri ce stăpânea.

Era cu mintea deschisă tânărul voievod, căci  nu  se  încumetă  a  face  nuntă  cu domniţa  Mara,  pe  care  o  alesese  din Banat,  mai  înainte  de  a-şi  fi  întemeiat domnia, pentru că ţara era mereu supusă primejdiilor. De  la  miazăzi,  de  dincolo  de Dunăre, veneau hoarde înarmate de turci, o seminţie nouă pe atunci care trecuse din Asia, înfrânsese puterea oştilor bizantine şi se  pregătea  să  cucerească  chiar Constantinopolul, mândra cetate creştină.

Dacă  nici  străvechea  împărăţie,  cu bazilei  (împăraţi)  căliţi  în  lupte  şi  cu sipetele  pline  de  aur  nu  izbutise  a  stârpi triburile  asiatice  de  pe  celălalt  mal  al Bosforului, cum să le ţie piept domnul Ţării Româneşti, căci nici prea avut nu era, nici oaste mare n-avea. Scăparea din ghearele primejdiei  era  numai  într-o  bună  şi  grabnică  întovărăşire  a  domnilor  creştini,  ca împreună  cu  oștile  unite  să  oprească puhoiul înainte de a trece Dunărea.

Cel mai apropiat vecin al lui Mircea era regele Ungariei, Sigismund. Dar cum să se lege  cu  un  fost  duşman  al  fratelui  său, Dan?  De  aceea  trimise  mai  întâi  soli  în Polonia,  la  regele  Vladislav  Jagello  care, drept credincios catolic, înţelese că numai o întovărăşire cu domnul Ţării Româneşti îi  putea  scăpa  pe  amândoi  de  hangerul turcului năvălitor.

Şi  tânărul  domn  muntean,  intrînd  în iatacul  Doamnei  Calinichia,  evlavioasa mamă, îşi găsi logodnica plângând.

 Nu  mai  plânge,  Mara!  Nu  strica frumoşii  tăi  ochi  pentru  întârzierea  nunţii noastre! De la o zi la alta vor pica şi solii regelui  Jagello  şi  atunci  cu  inima  uşurată de  cea  mai  grea  povară,  te  voi  duce înaintea altarului.

Fata  nu  răspunse,  ci  îşi  şterse  doar ochii,  cu  o  maramă  de  borangic.  Dar Doamna  Calinichia  care,  lângă  fereastra deschisă  torcea  fuiorul  ca-n  vremea tinereţii,  căci  cu  mâinile  împreunate  nu-i plăcea să şadă, răspunse feciorului ei:

 Mircea, nu mai sfâşia inima copilei cu alte amânări. De un an şi jumătate o ţii cu vorba. Sau o iei, sau de nu trimite-o acasă, la  părinţii  ei  în  Banat.  S-or  găsi  flăcăi destui  pe-acolo să  se  încaiere  pentru  ea. Te pomeneşti că nu se mai întorc nici solii tăi,  ucişi  prin  Polonia,  necum  să  mai  vină solia regelui Vladislav.

Mircea  cuprinse  pe  maică-sa  cu  priviri dojenitoare.

— De  ce  grăieşti  cu  păcat?  Au  mie  nu mi-e dor crezi, să  mă însoţesc  cu Mara şi nu  mă  doare  sufletul  de  fiece  amânare? Dar drumul până-n Polonia e departe şi plin de primejdii. Dacă oamenii mei au ajuns cu bine până acolo, nu mă-ndoiesc de cuvântul lui Jagello. E un rege cu multă pricepere şi bun  creştin.  Dacă  solii  au  fost  prinşi  pe drum şi ucişi de tâlhari, atunci…

 Atunci  mă-ntorc  acasă  la  maica… şopti Mara şi îşi duse iar năframa la ochi,  căci o apucase plânsul.

Domnul  se  apropie  de  ea  şi  privind-o adânc, grăi cu hotărâre:

 Rogu-te,  Mara,  să  ai  încredere  în cuvântul  meu.  Vreau  să-ţi  dăruiesc  alături de  mine  un  scaun  de  domnie  pe  care  să nu-l  clatine  vitregia.  Maica,  iată mă-nţelege,  căci  a  văzut  în  sufletul  meu. Nu  te  teme,  draga  mea,  solii  se  vor întoarce în curând, iar noi vom purcede la altar aşa cum ţi-am făgăduit.

Abia  rosti  aceste  cuvinte,  că  din  turnul de  răsărit  al  cetăţii  se  auziră  trâmbiţele domneşti,  care  vesteau  sosirea  unor oaspeţi. Calinichia şi Mara se ridicară deodată de la  locurile  lor,  alergând  spre  fereastră.  Pe feţele  lor  întunecate  se  ivi  lumina  unor zâmbete.  Doisprezece  cavaleri  lehi,  pe  cai murgi,  împodobiţi  ca  de  nuntă,  veneau spre  cetatea  de  scaun  a  Ţării  Româneşti, înconjuraţi  de  alţi  doisprezece  oşteni români, după care urma un alai nesfârşit de călăreţi  şi  căruţe  încărcate  cu  coviltire mari.

Domnul  se  apropie  de  logodnică  şi  îi  şopti la ureche:

— Ai  văzut,  Mara,  că  ziua  noastră  era mai aproape decât credeam noi înşine?

— Da,  făcu  fata,  cu  ochii  scai  la  alaiul cavalerilor, în  vreme  ce  trâmbiţele  nu  mai conteneau a suna.

Apoi,  privindu-şi  adânc  logodnicul,  îi spuse  surâzând,  scăpată  de  un  gând  rău care o muncise deseori:

— Mă  temeam  că  ţi-ai  ales  o  altă domniţă  şi  pe  mine  mă  amânai  doar  oi înţelege şi m-oi întoarce la părinţi…

— Mara, Mara,  trebuie  să-mi plăteşti  cu înzecită dragoste îndoiala asta a ta.

Fata nu mai avu timp să-i răspundă căci Domnul  şi  stăpânul  ei,  punându-şi  repede casca, ieşi întru întâmpinarea solilor.

În sala cea mare a tronului, cine ar fi zis că  acel  flăcăiandru  în  zale  de  cavaler  era voievodul  ţării  şi  că  avea  o  minte  mai ageră  şi  mai  chibzuită  decât  a  bătrânilor? Căci  cu  multă  luare-aminte  pentru  a  nu-i scăpa vreun cuvânt şi a nu se înşela asupra tâlcului,  el  asculta  vorbirea  unui  leah bătrân, care-i înmânase şi o scrisoare a regelui său.

În  jurul  Domnului,  cu  chipurile  ostenite de calea cea lungă pe care o bătuseră, se aflau  fraţii  Marei  şi  Roman  Herescu, precum  şi  vornicul  Drăgoi,  ce  fuseseră  la curtea lui Vladislav Jagello.

Grăi bătrînul polonez:

— Regele meu mulţumeşte din inima sa domnului  Ţării  Româneşti  pentru  darurile trimise. Legământul ce-i înfăţişă solii e bun şi-i place. Doi domni vor fi totdeauna mai temuţi de vrăjmaşi decât unul singur, oricât de viteaz. Numai că duşmanii Poloniei s-ar putea  să  nu  fie  aceiaşi  ca  duşmanii  Ţării Româneşti.  Dar  oricine  ar  fi  ei,  Vladislav Jagello făgăduieşte Domnului Mircea ajutor împotriva celor ce ar încălca hotarele ţării sale,  aşa  precum  Domnul Ţării  Româneşti a  făgăduit  ajutor  regelui  Poloniei.  De asemeni,  Vladislav  Jagello  roagă  pe Domnul Mircea să primească dar de nuntă pentru domniţa Mara, un veştmânt polonez de mătase roşie, iar pentru Domnul însuşi o  sabie  de  oţel  cu  mânerul  bătut  în peruzele. Un alt sol, mai tânăr, făcu un pas înainte, îngenunchie  dinaintea  tronului  şi  înfăţişă voievodului darurile pomenite.

În  aceeaşi  noapte,  după  ce  solii  se traseră  în  încăperile  lor,  în  iatacul Domnului  de  faţă  fiind  Doamna  Mare Calinichia,  solul  cel  bătrân,  contele Poclovschi, zise mai mult în şoaptă:

 Măria  Ta,  e  poate  cam  grăbită temerea  de  turci,  care  n-au  ajuns  încă  la Dunăre  şi  nici  nu  se  vor  încumeta  a  o trece, înainte de a fi luat cetatea Bizanţului care le stă ca o suliţă în coastă. Şi Bizanţul nu  va  cădea  —  cum  n-a  căzut  nici  altă dată,  deşi  turcii  au  mai  năvălit  asupra Constantinopolului!  Dar  temerea  de Sigismund,  regele  Ungariei,  aceea  mi  se pare  mai  apropiată  şi  mai  îndreptăţită!  Şi din  trupul  Ţării  Româneşti,  şi  din  trupul Poloniei,  regele  Sigismund  ar  fi  bucuros  să  poată  rupe  o  fîşie-două,  căci este lihnit după moşiile altora…!

— Dacă s-ar afla că legământul nostru e împotriva  vecinului,  nu  crezi,  cinstite conte,  că  ni  l-am  face  şi  mai  vrăjmaş? întrebă Mircea cu repezeala vârstei tinere.

Dar contele polonez răspunse domol:

 Mai  vrăjmaş  decât  e,  nu  cred,  Măria Ta, să ni-l putem face! Aflând de legământul nostru  —  şi  va  trebui  să-l  ajutăm  noi  să afle! — pofta de a se repezi asupra noastră i-ar pieri de tot, ba ne-ar căuta prieteşug, de  teamă  că  am  putea  năvăli  noi  asupra lui.

 Nobilul din Polonia judecă drept, fătul meu!  zise  mama  Calinichia,  ţinându-şi mâinile împreunate pe piept.

Mircea chibzui o vreme, apoi întrebă:

 Şi cum am face, conte Poclovschi, ca regele  Sigismund  să  afle  că  ne-am  legat pe viaţă şi pe moarte?

Contele  polonez  răspunse  surâzând, înclinând capul alb în piept:

— Nimic mai uşor, Măria Ta. E de ajuns să  ne  opreşti  la  nunta  Măriei  Tale  şi  să purtaţi  la  biserică  darurile  regelui  meu, mireasa  veştmântul  de  mătasă,  mirele sabia cu nestemate.

Căpetenia soliei, după ce se plecă adânc dinaintea Domnului şi a Doamnei Mari, se strecură nevăzut de nimeni şi intră în încăperile  sale.  După  plecarea  acestuia, Calinichia zise:

— De  acum,  fătul  meu,  cred  că  ţi-ai  potolit  sufletul  şi  ai  să  dormi  mai  liniştit. Mâine va trebui să arăţi miresei şi oştenilor tăi un chip frumos şi fericit! Şi dacă te ştiu împăcat,  voi  dormi  şi  eu,  că  de  mult  nu mai închid ochii…

Doamna  Mare  ieşi  din  iatacul Voievodului,  fără  a  băga  de  seamă  că Mircea-vodă  nu-i  dăduse  răspuns,  nici  că mâna-i dreaptă strângea cu putere mânerul săbiei scurte şi grele. Adevărat,  Domnul  nu-şi  scoase  coiful, nu-şi aruncă zalele, ci scrâşnind din dinţi se îndreptă  spre  fereastra  întunecată  de puterea  nopţii.  O  deschise  cu  un  pumn  şi sorbi adânc aerul rece de munte, al acelei veri.  Pe  zidul  cetăţii  zări  lucind  în  bătaia lunii,  suliţa  ostaşului  de  pază,  care nemişcat  ca  o  stâncă  cerceta  parcă departe colinele şi văile ce scoborau spre câmpia Dunării.

Mircea-vodă  nu  era  împăcat  de legământul  cu  regele  Poloniei,  care  trecea peste  primejdia  turcească,  deoarece  era încă prea depărtată de el, dar o simţea pe cea ungurească, deşi mai slabă, pentru că era mai apropiată. Şi cu toată îngrijorarea care-l copleşea, iată că maică-sa Calinichia îl îndemna să se însoare, iar inima lui, neliniştită  de  întâmplările  cumplite ce  puteau să-i  arate  colţii,  trebuia  să  zburde  ca  un mânz!

Doamna  Calinichia  şi  Mara,  oacheşa logodnică, uitaseră de marea ameninţare a turcilor!  Nu  mai  ţineau  minte  că  în primăvara aceluiaşi an, hoardele din Asia, care  se  închinau  Semilunei  şi  al  căror profet punea câte o sabie în mâna fiecăruia spre  a  lupta  sau  muri  pentru  Alah, ajunseseră în Serbia. Noroc că pe-acele meleaguri domnea un viteaz,  cneazul  Lazăr,  oţelit  în  luptele  din munţi, care se repezi cu oamenii lui şi pe neaşteptate  lovi  pe  năvălitori,  alungându-i şi risipindu-i, dincolo de râul Vardar. După  aceea,  până  nu  prindeau  păgânii curaj  nou,  cneazul  Lazăr,  care  ştia  că  nu va  putea  ţine  singur  piept  duşmanilor mahomedani,  trimise  soli  Domnilor creştini, cerându-le ajutor după putere.

Pe  la  curţi,  în  acea  vreme,  se  făceau cântări de iubire şi se benchetuia. Iar când unui  rege  i  se  ura  cu  petrecerea  sau simţea  că  seacă  vistieria  pornea  la  luptă împotriva megieşilor, spre a-i supune şi a-i jefui.

Domnitorii  din  Albania  şi  Bosnia,  care auziseră  de  turci  şi  se  temeau,  trimiseră ce-i  drept  ajutoare  în  Serbia,  dar  nu destule,  căci  erau  costisitoare  şi  voiau  să mai  păstreze  oaste  şi  pentru  ei.  Regele Ungariei,  de  dincolo  de  Dunăre,  făcu întrebare către grofii săi, cine dorea să se întreacă  în  luptele  cu  păgânul  şi  să primească în dar moşii sârbeşti din partea cneazului?  Boierii  unguri  cam  codindu-se ajunseră  la  locul  încăierării  după  ce  lupta se sfârşise.

Numai  el,  tânărul  Domn  Mircea,  al  Ţării Româneşti,  nu  avea  linişte  din  pricina turcilor.  Înţelesese  mai  bine  decât  toţi stăpânitorii megieşi că, fără o tovărăşie şi o împerechiere temeinică  de  puteri, păgânul cel  fără  milă  îi  va  înfrânge  pe  toţi — căci era  viteaz  şi  priceput  în  bătălie  şi  fără teamă  de  moarte:  după  credinţa  musulmană,  numai  ostaşul căzut  pentru  profet avea un loc în rai.

De ce îl săpa atâta grijă pe Domn încât îi albea nopţile? Iată, pentru că trimisese un pâlc  de  oaste  în  ajutorul  vecinilor  sârbi, alcătuit  din  călăreţi  şi  pedestrime,  în fruntea cărora se aflau cei mai destoinici şi mai ageri fii de boieri. Trecuseră de-atunci unsprezece  luni  —  şi  din  Serbia  nu  veni nicio  veste,  nu  se  mai  întoarse  niciun picior de oştean. În fiecare noapte, înainte de  al  doilea  cântat  al  cocoşilor,  Domnul Ţării  Româneşti  adăsta  şi  trăgea  cu urechea  la  fereastră,  să  audă  tropotul călăreţilor săi.

Abia în noaptea din ajunul nunţii, Mircea prinse  cu  auzul  un  zgomot  nelămurit,  ca de copite ostenite, ale unui singur cal, din vale. Tropotul  se  lămuri  pe-ncetul.  După  o îndelungă aşteptare,  Voievodul,  care  nu se clintea de la fereastră, auzi o bătaie în poarta de fier şi strigătul străjerului: „Cine e?!“

Mircea  se  repezi  întru  întâmpinarea călăreţului. Îl recunoscu pe dată: era Petru al  Muşatei,  care  fusese  în  fruntea pedestrimei  şi  se  întorcea  acum,  cu  un braţ legat între stinghii scurte de arin, şi o vânătaie mare peste ochiul stâng.

În  iatacul  domnesc,  unde  fu  adus numaidecât, în vreme ce paznicul ducea la grajd calul istovit, Petru al Muşatei, cu glas firav, destăinui tot ce se petrecuse în lupta cu  turcii,  acolo,  departe,  dincolo  de Dunăre, pe Câmpia Mierlelor.

 Măria Ta, cneazul s-a luptat vitejeşte, iar noi am fost alături de el.

 Unde e pâlcul meu de călăreţi?

Petru al Muşatei oftă lung:

— Căzură toţi!

Domnul nu mai întrebă nimic, dar faţa-i tânără  se  încruntă  atât  de  amarnic,  că-i dădu  o  înfăţişare  de  bărbat  în  puterea vârstei. Apoi  Petru  al  Muşatei  povesti  de-a fir-a-păr mersul luptei.

La început, creştinii crezură că vor birui pe  turci,  căci  cneazul  Lazăr  le  cunoştea felul  de  luptă  şi-i  mai  bătuse  o  dată. Călăreţii  români  şi  albanezi  fură  trimişi spre marginea Câmpiei Mierlelor, ca turcii, după ce vor fi bătuţi şi risipiţi, să nu poată fugi, ci toţi să cadă în mâinile creştinilor. În  ajunul  bătăliei,  un  sârb  viteaz  şi  fără frică, aproape copilandru,căci n-avea mai mult de şaisprezece  ani,  se  furişă  în  tabăra turcească,  unde,  având  şalvari  şi  turban, intră  în  cortul  sultanului  Murad,  pe  care-l ucise  cu  lovituri  de pumnal. Turcii  săriră asupra  băietanulul  şi-l  tăiară  pe  loc  cu hangerele.  Dar  această  răzbunare  cruntă nu mai dete viaţă sultanului. Dacă în acea noapte  cneazul Lazăr şi oştenii creştini ar fi pornit împotriva turcilor, aceştia îngroziţi de cele întâmplate, s-ar fi risipit ca un stol de  vrăbii.  Dar  atacară  abia  a  doua  zi  în zori.

Între  timp,  fiul  lui  Murad,  noul  sultan Baiazid,  adună  căpeteniile,  le  dete porunci grabnice şi-şi potrivi grosul oştirii, astfel  ca  luptătorii  creştini  să  cadă  ca într-o  capcană. Această  schimbare  se petrecu  atât  de  repede,  că  de  atunci sultanului Baiazid, turcii îi aninară porecla de Ilderim, adică Fulgerul.

Lupta de a doua zi fu grea, deşi creştinii aflară  de  uciderea  sultanului  Murad  de către  Milos  Obilici.  Mulţi  oşteni  de-ai cneazului  Lazăr  căzură  în  cursă.  Călăreţii de la marginile câmpiei fură înconjuraţi şi tăiaţi până la unul. Cneazul Lazăr îşi pierdu şi el viaţa în încăierare şi nu-i găsi nimeni nici urmă de trup. El,  Petru  al  Muşatei,  scăpă  ca  prin minune,  trecu  Dunărea  înot  şi  ajunse  la curte pe un cal de pripas.

Turcii ştiau deci prea bine că în lupta de pe  Cîmpia  Mierlelor,  domnul  Ţării Româneşti trimisese şi el oşteni în ajutorul cneazului  sârbesc.  Vor  veni  să-i  ceară socoteală? Fără doar şi poate. Calea le era deschisă.

Cu  asemenea  suflet  îngrijorat,  după  o noapte  nedormită,  Mircea,  a  doua  zi,  îşi duse  logodnica  la  altar,  surâzând  mamei, domniţei şi curtenilor ca să arate fericit.

sursa: Mihail Drumeş,  Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: