Judecata lui Dumnezeu

ordalie - judecata lui Dumnezeu

În Europa medievală, probele cunoscute sub numele de judecata lui Dumnezeu sau ordalii erau justificate de credinţa oarbă în intervenţia divinităţii pentru a arăta culpabilitatea sau inocenţa celui învinuit, potrivit rezultatului încercării la care era supus, şi deciziei divine ca acesta să fie pedepsit sau absolvit. Ca urmare a unor străvechi influenţe germanice, practica ordaliilor s-a răspândit sub forme diferite. Cazurile mai frecvente în care se apela la această probă erau furtul, asasinatul, vrăjitoria şi adulterul. Ordaliile cele mai comune erau: proba focului, a apei reci şi a ingurgitării (unor lichide, unor alimente, otrăvite, sfinţite sau afurisite).

Prima categorie de ordalii consta în traversarea de către acuzat, dezbrăcat, prin flăcări; sau păşea pe jeratec, sau pe brăzdare de plumb mult încălzite; în ţinerea în mână, un anumit timp, a unei bucăţi de fier încins; sau în vărsarea de plumb topit în palme, ş.a. Varianta cea mai întrebuinţată era proba focului sau a apei clocotite: inculpatul îşi vâra mâna într-o căldare cu lichid clocotind, din fundul căreia trebuia să scoată un anumit obiect. Dacă în urma uneia din aceste probe ale focului inculpatul se alegea cu arsuri care, bandajate timp de trei zile, dispăreau, era declarat nevinovat.

O altă probă judiciară era cea a apei reci. Cel învinovăţit era aruncat, cu braţele legate de picioare, într-o apă adâncă; era recunoscut ca inocent dacă apa îl ţinea la suprafaţă…

Frecventă la franci, frizoni şi anglo-saxoni era proba îngurgitării alimentelor în prealabil sfinţite. Dacă o anumită cantitate de pâine şi brânză nu puteau fi înghiţite de acuzat, fără a bea apă sau alt lichid, aceasta dovedea vinovăţia lui.

În Occident era în uz şi „proba crucii”; învinovăţitul trebuia să rămână imobil, cu braţele întinse deasupra capului în formă de cruce, atâta timp cât dura recitarea  unui număr de rugăciuni; cea mai mică mişcare pe care ar fi făcut-o era dovada culpabilităţii. „Proba crucii”, autorizată de legile francilor, a rămas în uz până la sfârşitul secolului al IX-lea.

În fine, „proba sicriului”. Prin faţa cadavrului victimei erau puse să se perinde toate persoanele care puteau fi bănuite de crima respectivă; dacă la apropierea unuia din cei bănuiţi cadavrul părea că începe să mişte din buze, însemna că acea persoană era vinovatul. Aceasta ordalie era practicată în Germania, Italia şi Franţa; iar în Spania, până în secolul al XVII-lea.

Textele medievale vorbesc adeseori de finalurile „pozitive” ale ordaliilor, dovedind nevinovăţia imputatului şi, deci, valabilitatea juridică a probei, justificarea ei deplină. Cu excepţia unor explicaţii posibile în anumite cazuri (sugestie mistică, fenomene de fachirism, – dacă nu pur şi simplu o falsificare a condiţiilor probei), faptele relatate rămân, evident, improbabile. Credulitatea oamenilor Evului Mediu n-avea limite.

Ceea ce este însă surprinzător este poziţia Bisericii faţă de aceste judicia Dei. O serie de concilii s-au declarat în favoarea ordaliilor. Abia în secolul al IX-lea se va manifesta o vagă tendinţă de opoziţie din partea lumii ecleziastice. Va trebui să aşteptăm până în secolul al XV-lea ca al IV-lea Conciliu din Lateran (1315) să intervină într-un mod explicit; dar şi atunci, fără să facă altceva decât… să interzică binecuvântarea de către preot, înainte de a începe ordalia, a apei clocotite sau a fierului înroşit în foc…

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civlizaţiei, vol.V, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2004, p. 354-356

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: