Noaptea cuţitelor lungi

noaptea cutitelor lungi

La 1 ianuarie 1934, Hitler îi trimitea lui Ernst Rohm, căpetenia formaţiilor S.A. [batalioane de asalt naziste], o lungă scrisoare care se termina cu următoarele declaraţii patetice de recunoştinţă, afecţiune şi amiciţie:

La capătul primului an al marii prefaceri naţional-socialiste, mă simt dator să-ţi mulţumesc, dragul meu Ernst, pentru nepreţuitele servicii pe care le-ai adus mişcării şi să te asigur că sunt recunoscător destinului pentru că mi-a îngăduit să am oameni ca tine printre prietenii şi colaboratorii mei.

Cu sinceră prietenie şi întreaga mea recunoştinţă.

Exact şase luni mai târziu, la 1 iulie, Rohm era împuşcat, din ordinul lui Hitler, într-o celulă a închisorii Stadelheim din München. Era cel mai de seamă episod dintr-o sângeroasă răfuială care a rămas cunoscută în istoria celui de-al III-lea Reich sub numele de noaptea cuţitelor lungi.

Hitler si Ernst Rohm

Teroarea „cămăşilor brune”

Hitler şi Rohm se tutuiau de 15 ani. Făcuseră cunoştinţă în 1919, cînd aderaseră amândoi la un partid de extremă dreaptă din Bavaria, care număra pe atunci… şapte membri. Viitorul führer era, la acea dată, angajat civil al unui regiment din München, având ca misiune, după propria sa expresie, „scoaterea cu sila a gărgăunilor democratici şi socialişti din minţile oamenilor”. Rohm era ofiţer de carieră, cu gradul de capitan, şi făcea parte din statul major al districtului militar nr. 7. O schijă de obuz îi zdrobise, în 1914, rădăcina nasului, ceea ce dădea figurii lui porcine o înfăţişare şi mai respingătoare.

De la prima lor întâlnire, cei doi s-au plăcut şi apreciat reciproc. Un an mai târziu, când Hitler şi-a creat propriul său partid, Rohm l-a urmat, obţinând pentru el sprijinul armatei, fără de care o asemenea mişcare era sortită pieirii: fondurile statului major au servit la organizarea de mitinguri, la tipărirea afişelor şi broşurilor de propagandă şi mai ales la angajarea de membri în batalioanele de asalt, înfiinţate în 1921 şi puse la început sub comanda unui fost ocnaş, Johann Klintzich.

Brutal, grosolan şi profund imoral, Rohm s-a ocupat cu multă sârguinţă de educarea celor din S.A. într-un „spirit ofensiv, fără menajamente faţă de adversar, fară reticenţe şi fără compromisuri“ (caracterizarea apartine lui Goebbels). Traduse în practică, aceste principii de conduită au însemnat instaurarea unei veritabile terori antimuncitoreşti şi antidemocratice, la München şi în alte localităţi bavareze. „Cămăşile brune“ – cum li se spunea membrilor batalioanelor de asalt, din cauza uniformei lor – atacau întâlnirile partidelor de stânga, le devastau sediile şi foloseau bâta, cuţitul şi pistolul pentru a schilodi sau ucide pe cei ce li se împotriveau.

adolf hitler

Puciul din Bavaria

În 1923, naziştii au făcut o tentativă de a înlătura guvernul landului Bavaria şi de a pune mâna pe putere. Puciul era organizat de Hitler, cu complicitatea generalului Ludendorff. La 9 noiembrie, în fruntea a 3000 de S.A., ei s-au îndreptat spre centrul Münchenului, cu intenţia de a ocupa punctele strategice ale oraşului. Cu o zi înainte, Rohm izbutise să pătrundă în birourile ministerului de război.

Acesta a fost însă unicul succes al complotiştilor. Câteva ore mai târziu, Rohm era încercuit în sediul ministerului de trupele rămase credincioase guvernului. Tentativa lui Hitler şi Ludendorff de a-l despresura a eşuat lamentabil : a fost suficientă o salvă trasă de câteva zeci de politişti care barau strada Residena, pentru ca miile de „cămăşi brune“ să o ia la fugă, înspăimântate. Convins că e grav rănit (în realitate îşi scrântise umărul, aruncându-se pe pavaj, pentru a nu fi nimerit de gloanţe), Hitler s-a grăbit şi el să se pună la adăpost.

Împreună cu Rohm şi ceilalţi consorţi, el a fost arestat a doua zi. Dar magistraţii s-au arătat deosebit de mărinimoşi cu puciştii: deşi codul penal prevedea pedepsirea loviturilor de stat cu muncă silnică pe viaţă, Hitler a fost condamnat la cinci ani de închisoare şi eliberat după numai nouă luni de detenţiune. O soartă la fel de blândă au avut şi complicii lui, inclusiv Rohm. Dar acesta se săturase, pentru moment, de aventuri naziste, care ofereau avantaje puţine şi riscul de a se alege cu un glonte în cap. În 1923, el a plecat în Bolivia, unde a căpătat gradul de locotenent-colonel şi s-a ocupat, vreme de cinci ani, de represiunile organizate împotriva ţăranilor. Abia în 1930 a revenit în Germania, după nenumărate insistenţe ale lui Hitler. Acesta avea urgentă nevoie de Rohm ca şef al S.A.-ului. Toţi istoricii nazismului sunt de acord în a recunoaşte drept hotărâtoare contribuţia sa la pavarea drumului spre putere, pe care l-a parcurs Hitler în cei trei ani următori.

Hitler

Idiotul de caporal

În 1933, Hitler era cancelar al Germaniei. În fruntea S.A., Rohm dispunea de 500. 000 de oameni, cu alte cuvinte de un efectiv de cinci ori mai mare decât al Reichswehrului (armata regulată), ale cărei limite fuseseră fixate prin tratatul de la Versailles. Era o situaţie pe care ofiţerii superiori o suportau cu dificultate, cu atât mai mult cu cât fostul căpitan nu se sfia să-şi exprime în public proasta lui părere despre ei: „Generalii sunt toţi nişte cârpaci. Nu poţi aştepta de la dânşii nicio idee bună”.

Ambiţia lui Rohm era de a încorpora în rândurile S.A.-ului atât Reichswehrul, cât şi numeroasele organizaţii paramilitare existente. Era un mijloc de a ocoli prevederile tratatului de pace şi, în acelaşi timp, de a face din el însuşi un generalissim. Hitler privea cu simpatie proiectul, dar se temea de o înfruntare directă cu casta militară, atâta vreme cât mai trăia bătrânul mareşal Hindenburg, care era preşedintele Republicii Germane. Un alt motiv care-l obliga pe führer să nu se pună rău cu ofiţerii era determinat de proiectele lui expansioniste în cadrul cărora era firesc ca armata să ocupe un loc de seamă.

La începutul lui 1934, conflictul dintre S.A. şi Reichswehr  s-a ascuţit considerabil. O încercare a lui Hitler de a aduce antagoniştii în jurul unei mese rotunde a dat greş şi, după plecarea generalului von Blomberg, căruia refuzase să-i dea mâna, Rohm nu s-a sfiit să declare şefului şi prietenului său:

– Pe mine n-o să mă înveţe un idiot de caporal cum să mă port.

Această nedelicată aluzie la gradul pe care-l avusese Hitler în primul război mondial pare să-l fi jignit grav pe führer, mai ales că ea fusese rostită în prezenţa unui numeros anturaj. Goering, Goebbels, Himmler şi alte căpetenii naziste, cărora ambiţiile lui Rohm le creiau serioase preocupări, au speculat din plin lipsa lui de tact, continuând să furnizeze lui Hitler amănunte reale sau născocite despre dispreţul manifestat de conducătorul „cămăşilor brune“.

De un mare ajutor le-a fost Viktor Lutze, comandantul grupei S.A. „Nord“ (Hanovra), care-l invidia pe superiorul său şi ar fi dorit să-i ia locul. Lutze a intrat în contact atât cu cercurile ofiţereşti, cât şi cu Reynhard Heydrich, şeful siguranţei, aducându-le dovezi despre un pretins complot împotriva lui Hitler, conceput şi organizat de Rohm.

Prin stângăciile şi gafele lui, acesta a uşurat mult sarcina lui Lutze. Lipsit de fler, Rohm nu a înţeles că demagogia socială a naziştilor din perioada electorală nu mai era la modă după venirea lor la putere. Pentru a ralia cât mai strâns în jurul său masa „cămăşilor brune“, amatoare de o chivernisire rapidă, el a început să agite lozinca „celei de a doua revoluţii”: exproprierea marilor averi şi împărţirea lor între fidelii zvasticii, lipsiţi de mijloace materiale.

Ernst_Röhm

Răfuiala

În primăvara lui 1934, Hitler se afla sub presiunea celor trei categorii de duşmani pe care izbutise să şi-i facă Rohm: comandamentul Reichswehrului, cercurile industriale şi financiare, şi, în sfârşit, cei mai apropiaţi colabotatori ai fuhrerului. Cu toţii cereau capul lui Rohm.

Bizuindu-se pe „probele” furnizate permanent de Lutze, Goering şi Himmler i-au înfăţişat lui Hitler, cu lux de amănunte, pericolul unei conspiraţii dirijate de Rohm. Prima măsură luată de führer a fost de a decreta iulie drept lună de concediu pentru S.A.: în răstimpul ei, membrii batalioanelor de asalt nu aveau voie să poarte uniforma şi nici să participe la defilări şi exerciţii. Rohm a fost nevoit să se încline, dar pentru a contracara o eventuală dizolvare a organizaţiei, a convocat o conferinţă a şefilor S.A. în localitatea balneară Wiessee, din apropiere de München, şi l-a invitat pe Hitler să participe. Data reuniunii : ultima zi a lunii iunie.

Se pare că hotărârea definitivă a führerului de a lichida S.A.-ul şi pe conducătorul său a fost luată în ultima săptămînă a aceleeaşi luni. La 25 iunie, generalul von Fritsch, comandantul suprem al armatei, a decretat starea de alarmă, consemnând trupele în cazărmi şi anulând toate permisiile. Trei zile mai târziu, S.A.-ul primea un ordin asemănător din partea lui Himmler.

În noaptea de 29 spre 30 iunie, Hitler, însoţit de Lutze, a sosit cu avionul la Munchen şi a plecat imediat spre Wiessee. Rohm şi ciracii săi dormeau liniştiti la hotelul „Hanslbauer”. Deşteptarea a fost tragică.  Edmund Heines, primul adjunct al lui Roehm, a fost smuls din pat şi împuşcat chiar în faţa hotelului. Aceeaşi soartă au împărtăşit-o alţi doisprezece comandanţi de batalioane S.A., care se aflau acolo.

Rohm a fost transportat la München şi întemniţat în închisoarea Stadelheim. Din ordinul lui Hitler, i s-a pus la dispoziţie un pistol, pentru a se sinucide. Dar el a refuzat, declarând, aşa cum afirmă martorii oculari:

– Dacă Adolf vrea să mă căsăpească, s-o facă cu mâna lui.

Adolf a preferat însă să încredinţeze această nobilă misiune SS-iştilor Eicke şi Lipke, care au tras de trei ori în Rohm până ce acesta şi-a dat ultima suflare. Între timp, führerul transmisesc la Berlin parola „Colibri”. Era semnalul de dezlănţuire a represiunii împotriva S.A.-ului: 150 de şefi ai batalioanelor de asalt au fost ridicaţi de la domiciliile lor şi împuşcaţi la zidul şcolii de ofiţeri „Lichterfelde”.

Dar „noaptea cuţitelor lungi“ a fost un prilej pe care Hitler l-a folosit pentru a lichida şi alţi adversari politici, care nu aveau nimic comun cu S.A.-ul. Generalii von Schleicher şi von Bredow au fost împuşcaţi, împreună cu soţiile, în pragul propriilor locuinţe. La fel au sfârşit: Gregor Strasser, în trecut adept al nazismului, doi colaboratori apropiaţi ai fostului cancelar von Papen, fostul prim ministru al Bavariei, Gustav Kahr, care rezistase puciului din 1923, călugărul Bernhard Stempfle, care-l ajutase pe Hitler să scrie „Mein Kampf“, dar care cunoştea episoade compromiţătoare din viaţa lui personală etc. Printre cei executaţi se numărau şi cele trei „cămăşi brune” care incendiaseră Reichstagul în 1933, oferind astfel pretextul pentru instaurarea stării de asediu şi pentru declanşarea crâncenelor represiuni anticomuniste.

Trăsătura comună a tuturor celor enumeraţi mai sus era faptul că, înainte de a fi victime, fuseseră complici mai mult sau mai puţin entuziaşti ai lui Hitler. Dar au murit şi oameni cu desăvârşire nevinovaţi. Astfel, criticul muzical Willi Schmid a fost asasinat sub ochii soţiei şi celor trei copii ai săi, în urma unei… erori: fusese confundat cu un alt Willi Schmid, şef al unui batalion de asalt.

Noaptea cuţitelor lungi a ţinut în realitate două nopţi – până în dimineaţa de 2 iulie. Era prima baie de sânge a naziştilor şi a costat mai bine de o mie de vieţi. În comparaţie însă cu masacrele care aveau să urmeze, cele întâmplate atunci capătă, în perspectiva timpului, proporţiile unei banale răfuieli între gangsteri.

sursa: Magazin istoric, anul I, nr.3, iunie 1967

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: