Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (II)

femeie si copil din perioada renasterii

Îngrijorarea pentru moartea copilului pândea mereu, la fiecare naştere. Mamele din epoca Renaşterii îl considerau pe nou-născut ca pe un fel de fiinţă tranzitorie, căreia i se putea dedica numai o afecţiune provizorie, chiar dacă foarte intensă. Cavalerul francez de la Tour Landry (1371) îşi prevenea fiicele să nu se bucure prea mult pentru naşterea unui copil şi să nu o sărbătotească cu prea mult fast: Dumnezeu putea fi mâniat, iar copilul putea muri. Reformatorul englez John Wicliffe le sfătuia rece pe mame să-i mulţumească lui Dumnezeu că, în milostenia lui, luase un copil de pe această lume.

Iubiţi sau nu, copiii supravieţuitori erau alăptaţi la piept între optsprezece şi douăzeci şi patru de luni. Mai mult nu se putea face, iar aceasta era o altă misiune specifică a femeii. În satele şi orăşelele din întreaga Europă, cea mai mare parte a femeilor adulte alăptau unul sau mai mulţi copii în cea mai mare parte a timpului: pe al lor personal şi, după cum vom vedea, pe ai altora.

Femeile bogate îşi abandonau copiii la doici

Femeile din nobilime şi patriciat, de la curţile şi din oraşele Europei Renaşterii, refuzau să-şi alăpteze copiii. Refuzul lor se ciocnea de impunatoarea serie de avertizări ale umaniştilor şi medicilor, care recurgeau la autoritatea, pe cât de veche, pe atât de venerabilă, a lui Aristotel şi Plutarh. Sfântul Bernardino le amintea în mod solemn femeilor adunate în piaţă pentru a-l asculta că atunci cînd dădeau la doică un copil cădeau într-un păcat mortal. Francesco Barbaro, autorul elegantului şi atât de răspânditului tratat De re uxoria (1415), declara că era o îndatorire naturală a femeii să-şi hrănească la piept propriul copil. Laptele mamei al cărei pântece a purtat copilul este hrana cea mai potrivită pentru el. Un secol mai târziu, spaniolul Juan Luis Vives a formulat din nou această observaţie în faimoasa lui lucrare dedicată educaţiei femeii, De institutione foeminae Christiane, din 1529. Aceeaşi sugestie se repeta în afara mediului umanist, în manuale şi în predici, atât în cele catolice, cât şi în cele protestante.

Refuzul femeilor din clasele dominante de a alăpta nu este consecinţa unei simple repugnanţe. Adesea, soţii erau cei care nu îngăduiau ca mama să alăpteze. Pe lângă aceasta, alăptarea, având un efect contraceptiv, se poate să fi fost îngrădită în mod premeditat, pentru a îngădui naşterea altor copii. O ridicată rată a naşterilor era dorită în aceste straturi sociale pentru a se asigura transmiterea averii, a cunoaşterii şi a puterii, tot aşa cum, în rândurile săracilor, un nivel de naşteri prea ridicat era nedorit, din cauza puţinătăţii resurselor alimentare.

Oricare ar fi fost motivele, refuzul de a alăpta era, practic, universal în rândul femeilor din clasele superioare. Astfel, copilul femeii bogate era hrănit la sânul femeii sărace. Pentru copiii celor mai înstăriţi existau doici, care trăiau în casă. Mai obişnuit, însă, copiii din diferitele oraşe din Italia, Franţa, Germania şi Anglia erau trimişi la ţară la cîteva zile după naştere, unde erau alăptaţi de ţărănci. Unele doici puteau satisface cu uşurinţă şi necesităţile altor copii, pe lângă al lor propriu. Mai existau altele care abia trebuiseră să-şi îngroape copiii, sau care abia îi înţărcaseră, ori (atrase de o răsplată aproape de două ori mai mare decât ar fi primit ca servitoare) îi dăduseră, la rândul lor, la alăptat altor femei. Montaigne povesteşte că văzuse copii de la ţară, ale căror mame erau doici la copiii altor femei, prinşi de ugerele caprelor pentru a e hrăni: unul dintre aceşti copii, nici mai mult, nici mai puţin, a murit atunci când a fost îndepărtat de capra care îl alăptase şi de care se ataşase mult.

În mâinile acestor doici, mulţi copii mureau; cu mult mai mulţi (cel puţin do două ori, în Anglia) decât ar fi murit dacă ar fi rămas în grija mamelor. Moartea li se putea trage dintr-o multitudine de cauze: sărăcia, malnutriţia, neglijenţa. Notarul toscan Ser Lapo Mazzei a dat la doică nu lui puţin de unsprezece copii, a doua zi după naştere: numai cinci au supravieţuit. Într-un oraş din Buckinghamshire, în Anglia, între 1578 şi 1601, 6% din numărul total de înmormântări au fost ale copiilor încredinţaţi doicilor.

În plus, copilul care supravieţuia, în ciuda lipsurilor şi a neglijenţei, de multe ori putea sucomba din cauza relelor intenţii ale doicii. Copiii nu erau întotdeauna doriţi şi de multe ori doicile erau obligate să scape de ei. O metodă clasică o constituia sufocarea: în inocenţa presupusă a somnului, doica se răsucea în pat şi asfixia copilul: această moarte putea părea accidentală. Alte modalităţi eficiente de a se debarasa de copiii nedoriţi erau înfometarea, abandonul şi drogarea. În 1765, din cei douăzeci şi trei de copii daţi în îngrijirea unei anumite Mrs. Poole, în Anglia, optsprezece au murit în prima lună de viaţă, doi au fost retraşi acasă la scurt timp, iar la ea au mai rămas vii numai trei.

Probabil că unul dintre factorii care determinau moartea copiilor încredinţaţi doicilor îl constituia lipsa afecţiunii materne (după cum, în zilele noastre, absenţa afecţiunii din partea unei singure figuri în institutele moderne are un mare impact negativ asupra nou-născuţilor şi asupra copiilor). În lucrarea Civile conversazione, se pare că Stefano Guazzo se plânge de propria sa abandonare, într-un fragment în care un copil îi reproşează mamei că s-a mărginit să-l poarte în pântece nouă luni, ca apoi să se debaraseze de el încredinţându-l unei doici, timp de doi ani.

Adesea, copiii erau trecuţi de la o doică la alta şi, dacă întâmplător mama murea, ei puteau rămîne pe lângă doici pentru mai mulţi ani. Florentinul Giovanni Morelli povesteşte că tatăl său (în primii ani din secolul al XIV-lea) a fost lăsat acasă la doică până la împlinirea vârstei de doisprezece ani.

În realitate, nu este deloc surprinzător faptul că obiceiul de a-i îndepărta astfel pe copiii din clasele superioare pentru a le uşura pe mame, un obicei statornicit de-a lungul mai multor secole, a reprezentat o considerabilă unealtă aducatoare de moarte şi de suferinţă. Astfel, doicile erau în stare să-i expună pe copiii ce le erau încredinţaţi spre îngrijire la acele abuzuri care le provocau moartea; acelaşi lucru însă îl făceau şi mamele (şi taţii).

Pruncuciderea

Toate secolele, înainte de al nostru, au cunoscut pruncuciderea. Formă normală şi acceptată de limitare demografică în antichitate (mai cu seamă în ce privea populaţia feminină), pruncuciderea a fost interzisă şi combătută în veacurile erei creştine. Cu toate acestea, încă era practicată. Cea mai înaltă rată de pruncucideri se înregistra în rîndul săracilor şi al femeilor necăsătorite. În interiorul comunităţilor ţărăneşti consolidate, naşterile nelegitime erau, de cele mai multe ori, evitate cu succes, eventual prin căsătorie, în caz de sarcină prematură. Însă, atât la ţară, cât şi la oraş, se înregistrau naşteri nelegitime, mai ales în cazul femeilor sărace sau al prostituatelor. Soarta acestor nou-născuţi era, de multe ori, cu adevărat vrednic de milă: în cea mai mare parte e cazurilor, ei erau victimele acestor mame, care, la rândul lor, erau victime ele violenţei. Sentinţele dictate de tribunale împotriva acestor femei ne lămuresc asupra acestui aspect.

De multe ori – dacă copilul fusese botezat -, ele erau tratate cu înţelegere pentru vina de a fi dispus astfel de un copil nedorit pe care nu ar fi fost în stare să-l crească. Atunci când erau condamnate, însă, pedeapsa era dură şi lipsită de echivoc. Pruncuciderea se pedepsea cu moartea: o moarte (prin înnecare sau pe rug) mult mai cumplită decât aceea la care erau condamnaţi criminalii de sex masculin, spânzurătoarea. La Nürnberg, în secolul al XVI-lea, mama infanticidă era pedepsită prin înecare: în 1580, anul în care au fost expuse în public capetele retezate a trei mame infanticide, pedeapsa fusese schimbată în decapitare. Multe femei au avut o asemenea soartă, căci pruncuciderea, după vrăjitorie, era cea mai gravă acuzaţie care li se putea aduce femeilor din vremea Renaşterii.

Femeile sărace îşi abandonau copiii în orfelinate

Mamele care nu erau în stare să se îngrijească de copiii lor, fie că aceştia erau legitimi sau nelegitimi, puteau, de asemenea, să-i abandoneze, în speranţa că abandonul ar fi constituit un păcat mai mic decît omuciderea (chiar dacă, de multe ori, rezultatul era acelaşi) şi că vreo persoană miloasă l-ar fi ajutat pe copil să supravieţuiască. Orfelinatele, instituite începând încă din secolul al VIII-lea în unele oraşe italiene, s-au multiplicat progresiv între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea. De cele mai multe ori, resursele acestor instituţii erau insuficiente pentru creşterea orfanilor. Cineva se putea ocupa de nou-născuţi numai recurgând la doici, cu rezultatele nesatisfăcătoare pe care le-am amintit.

Cei care supravieţuiau primei copilării aveau doar slabe şanse de a ajunge la vârsta adultă. În Florenţa secolului al XV-lea, ratele mortalităţii oscilau între 25% şi 60%, un val de morţi infantile ce pare a se putea compara doar cu vârfurile de 90% atinse uneori în secolul al XVIII-lea în orfelinatele din Paris, Londra şi Sankt Petersburg.

Dacă femeile sărace îşi abandonau atât de des copiii în orfelinate, iar femeile bogate îi abandonau la doici, ce se alege de acea fericită comuniune dintre mamă şi copil cu care am iniţiat acest portret al femeii Renaşterii? Durerile naşterii, disperarea cauzată de moartea copilului, constrângerile sărăciei, nesiguranţa averilor, cruzimea legii, toate acestea i-au înghiţit pe amândoi.

Prima parte Aici

sursa: Omul Renaşterii, coord. Eugenio Garin; traducere de Dragoş Cojocaru; prefaţă de Maria Carpov, Iaşi, Polirom, 2000, p. 244-247

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: