Prima cruciadă

prima cruciada

Răspunzând la apelul papei Urban II s-au format patru armate feudale, bine organizate şi echipate, conduse de conţi şi duci de mare prestigiu. (Nici una nu avea în frunte un rege – căci la data când papa predicase cruciada, atât împăratul Germaniei Heinrich IV, cât şi Filip I al Franţei şi Wilhelm II al Angliei erau excomunicaţi de Biserică).

Armata lotharingiană, recrutată în Lorena, Brabant şi regiunea renană, era condusă de ducele Godefroy de Bouillon (însoţit de fratele său Baudoin de Boulogne, (viitorul cel dintâi rege al Ierusalimului). A doua, sub conducerea ducelui Normandiei, Robert Courteheuse (fiul lui Wilhelm Cuceritorul) însuma contingente din nordul Franţei. A treia, formată din cavaleri provensali care mai luptaseră şi în Spania contra musulmanilor, era condusă de Raymond de Saint-Gilles, conte de Toulouse. Iar a patra armată, o formau cavaleri normanzi din sudul Italiei (care invadaseră deja de două ori Imperiul bizantin), în fruntea cărora se afla Contele Bohemond de Taranto, fiul faimosului Robert Guiscard, având alături pe nepotul său Tancred.

Toate aceste armate, pornind în toamna anului 1096, s-au întâlnit în primăvara 1097 la Constantinopol, după ce urmaseră itinerarii deosebite (normazilor le-au oferit Genova şi Pisa navele pentru traversarea Adriaticei) şi după ce armatele lui Saint-Gilles şi cea a lui Godefroy au avut ciocniri cu armata bizantină. Împăratul Alexios Comnen – care, neavând încredere în baronii occidentali, se temea de un atac al acestora contra oraşului – înţelegea să-i trateze ca pe mercenari: fără a fi dispus să le dea ajutor militar, decât daruri, titluri, alimente şi solda trupei, şi cerându-le în schimb jurământul de fidelitate cuvenit unui suzeran. Cruciaţii urmau să-i cedeze toate ţinuturile, oraşele şi cetăţile pe care le vor cuceri de la turci, şi să le deţină doar sub forma de feude imperiale, întrucât aparţinuseră înainte Imperiului. (Cu alte cuvinte, întreaga Anatolia, Siria de Nord, oraşele Edessa, Antiohia, probabil şi Tripoli şi Ierusalim). Conducătorii cruciaţi – cu excepţia contelui de Toulouse şi a lui Tancred – au depus jurământul vasalic şi au fost transportaţi de flota bizantină în Asia Mică.

Primul oraş asediat şi cucerit, Niceea, a fost predat în mod leal armatei bizantine de către cruciaţi. Traversând spre sud Anatolia, parcurgând 800 km, înaintând în condiţii foarte grele, prin stepă, deşert, ţinuturi devastate de incendii şi cu fântânile otravite de turcii în retragere, suferind de foame, sete, căldură toridă, pierzând cei mai mulţi cai şi cavalerii continuând marşul pe jos, cruciaţii au cucerit bazele militare fortificate de turci în ţinuturile Munţilor Taurus, continuând drumul spre Antiohia. Un prim conflict cu bizantinii s-a ivit când Baudoin de Boulogne, deviind de la direcţia stabilită, a cucerit Edessa, creând aici un stat propriu, independent, un comitat care a durat o jumătate de secol (1098-1144). Antiohia a fost cucerită după un asediu lung de 8 luni (1098). Bohemond, care se dovedise cel mai viteaz şi mai abil, dar şi cel mai egoist şi mai interesat dintre cruciaţi, a ţinut oraşul ca domeniul său personal, fără a continua drumul spre Ierusalim. Principatul normand al Antiohiei a durat 70 de ani (1098-1268).

Diversiunea lui Baudoin şi Bohemond, care după ce şi-au cucerit respectivele state personale, uitând jurământul de vasalitate, nu se mai gândeau la eliberarea Sf. Mormânt, a provocat nu numai ruptura cu Imperiul bizantin, ci şi o înăsprire a raporturilor dintre conducătorii cruciaţi, trezindu-le, prin exemplele date, ambiţii de cucerire. Dacă n-ar fi intervenit puterea de convingere a legatului papal, obiectivul principal al cruciaţilor ar fi fost uitat şi totul ar fi degenerat în crearea a zeci sau sute de domenii feudale individuale.

După nenumărate mici expediţii locale, raiduri de pradă, jafuri, distrugeri, incendii şi masacrarea populaţiei mai multor oraşe, armatele cruciade, urmând drumul de coastă au continuat marşul spre Palestina. Printre oraşele cucerite (Cezarea, Tortosa, Sidon, Tir), alte oraşe – Tripoli, Beirut, – le-au furnizat alimente, cai şi bani.

Ajunşi sub zidurile Ierusalimului, înainte ca musulmanii fatimizi (care stăpâneau Iersusalimul) să trimită o puternică armată de apărare, cruciaţii, după un asediu de o lună, au luat cu asalt oraşul (5 iulie 1099). Populaţia care s-a predat a fost cruţată, restul masacrată, evreii adunaţi într-o sinagogă au fost arşi de vii. Au urmat şapte zile de jafuri şi orori. Cu două săptămâni înainte, Urban II murise, fără să fi aflat de cucerirea Sf. Mormânt.

Marele istoric al cruciadei întâi, Guillaume arhiepiscop de Tir (cca 1130 – cca 1183), martor ocular al cuceririi Ierusalimului, relatează: „Cruciaţii străbăteau străzile, cu spada sau pumnalul în mână, omorând orice locuitor pe care-l întâlneau fără să cruţe nici femeile, nici copiii. Spectacolul unui asemenea număr de cadavre era insuportabil; dar masacratorii erau şi mai hidoşi la înfăţişare decât victimele lor: din tălpi până în creştet erau acoperiţi de sânge. În incinta însăşi a templului erau peste 10.000 de cadavre; cifră la care trebuiau adăugate cadavrele care ziceau pe străzile oraşului“. Şi istoricul continuă: „Apoi, după ce au asigurat paza oraşului, baronii s-au despărţit şi s-au dus la locuinţele lor. S-au spălat şi şi-au pus veşminte curate. Apoi au pornit, desculţi, într-un concert de plânsete şi de gemete, prin toate locurile oraşului pe care le străbătuse Hristos, sărutând urmele tălpilor lui… „

După o săptămână, baronii s-au reunit să-l aleagă pe cel care urma să devină regele Ierusalimului. A fost ales Godefroy de Bouillon – care însă n-a vrut să accepte decât titlul de protector al Sf. Mormânt. Domnia lui a durat un an (până la moartea sa), timp în care a respins un violent contraatac al musulmanilor din Egipt (fatimizi) şi a extins frontierele regatului spre est, creând principatul Galileei.

Ceilalţi comandanţi, considerându-şi misiunea terminată, au continuat să acţioneze fiecare pe cont propriu. Raymond de Toulouse şi-a consolidat comitatul Tripoli (şi a devenit aliat bun al Bizanţului, rămânând chiar la Constantinopol). Bohemond a intrat în conflict cu împăratul bizantin, şi-a mărit teritoriul principatului Antiohiei; dar într-o luptă cu turcii a fost capturat şi a rămas prizonier 16 ani, timp în care principatul a fost organizat de nepotul său Tancred. La cinci luni după moartea lui Godefroy, a fost încoronat ca cel dintâi rege al Ierusalimului (în 1100) fratele său Baudoin, acesta lăsând ducatul Edessa cumnatului său Baudoin II de Bourg. Baudoin I, excelent soldat şi om politic, şi-a organizat regatul într-un stat puternic care a polarizat în jurul său statele cruciaţilor, constituind un ansamblu de state-tampon între musulmanii din Egipt şi cei din Asia Mică.

Vestea eliberării Sf. Mormânt a declanşat, în Occident, entuziasmul religios al maselor şi dorinţa de glorie şi de cuceriri a feudalilor. Patru expediţii militare organizate pentru a-i sprijini pe cruciaţi au ajuns în Asia Mică în 1101, – unde au fost însă nimicite de trupele sultanului din Niceea, în timp ce traversau Anatolia.

*****

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civlizaţiei, vol.V, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2004, p.319-322

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: