Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (I)

femeia in perioada renasterii

La sfârşitul Evului Mediu şi la începutul Renaşterii, din gravuri, din portrete, din vitralii, Maica Domnului i-a surâs pentru întâia oară pruncului; mama îl ţine la piept, iar pruncul este bucuros, apărînd plin de vitalitate. Cultura explozivă a Renaşterii se naşte din această îmbrăţişare dintre mamă şi fiu, pe care sculptura gotică şi culoarea secolului al XV-lea o proiectează într-o dimensiune eternă. Omul Renaşterii se naşte din femeia Renaşterii.

Bărbatul Renaşterii are multe chipuri, uşor de individualizat. Femeia Renaşterii, însă, pare aproape lipsită de chip. Un bărbat poate fi principe sau războinic, artist sau umanist, negustor sau cleric, savant sau aventurier. Femeia îşi asumă rareori asemenea roluri şi, dacă o face, nu acestea sunt rolurile care o definesc, ci altele: ea este mamă sau fiică sau văduvă; fecioară sau prostituată, sfântă sau vrăjitoare, Maria sau Eva sau amazoană. Aceste identităţi (care i se trag exclusiv de la sexul de care aparţine) o acoperă cu totul, stingându-i aproape orice altă personalitate la care aspiră.

De-a lungul întregii perioade a Renaşterii, femeia luptă pentru a se exprima pe sine. Este însă o luptă destinată eşecului, dat fiind că, de la sfârşitul Renaşterii, rolurile destinate femeii au fost reconfirmate la toate nivelurile societăţii şi ale culturii, iar condiţia ei nu a avansat, ci s-a îndreptat către un declin progresiv.

Mama şi copilul

Cea mai mare parte a femeilor din Renaştere au devenit mame, iar maternitatea a constituit profesiunea şi identitatea lor. Viaţa lor adultă era un ciclu neîntrerupt de naşteri, alăptări şi iarăşi naşteri. Femeile care aparţineau claselor superioare năşteau un copil la fiecare douăzeci şi patru sau treizeci de luni. Intervalele dintre două naşteri erau separate de perioadele de alăptare, care limitează fertilitatea: când copilul era înţărcat, putea avea loc o nouă concepţie. Femeile bogate năşteau încă şi mai mulţi copii decât cele sărace. Nevoia de a-şi asigura un moştenitor, ca un corolar al necesităţii de a transmite bogăţia în mod eficace, le constrângea să fie fertile.

Dat fiind că ele nu-şi alăptau copiii, intervalele dintre două naşteri se puteau reduce. Alessandra Macinghi Strozzi, descendentă a dinastiilor florentine Alberti şi Strozzi, a născut opt copii în deceniul 1426-1436. Henrietta Maria, soţia regelui Carol I al Angliei, a rămas însărcinată aproape neîntrerupt în perioada 1628-1639. Această fertilitate, care putea atinge, cu anumite oscilaţii, niveluri depăşind media maximă a fertilităţii biologice a femeii (de douăsprezece naşteri), era cerută în interesul familiei, care avea nevoie de cel puţin un moştenitor masculin supravieţuitor dacă voia să-şi asigure continuitatea. Femeile din familia Donato din Veneţia, de pildă, au atins această medie la fiecare generaţie, în perioada dintre secolele al XIV-lea şi al XVII-lea. Soţia veneţiană a lui Francesco Marcella, Magdalucia, a născut nu mai puţin de douăzeci şi şase de copii la sfârşitul secolului al XV-lea, depăşind astfel acea limită.

Un privilegiu şi o povară

A purta un copil constituie pentru femeie un privilegiu şi o povară. În Italia şi în Franţa, femeia care abia născuse era sărbătorită şi răsfăţată. Canonicul milanez Pietro Casola descrie în 1494 camera unei femei din familia de aristocraţi Dolfin din Veneţia, care tocmai devenise mamă. Camera fusese împodobită cu ornamente în valoare de cel puţin 2.000 de ducaţi, în vreme ce femeile care o aveau în grijă pe proaspăta mamă purtau bijuterii în valoare de cel puţin 100.000 de ducaţi. Femeia care tocmai născuse, ca o tânără mireasă în ziua nunţii, ocupa, pentru un moment trecător, o poziţie de onoare ce nu-şi avea egal. Faptul de a fi însărcinată constituia un semn de onoare. Madonna del Parto a lui Piero della Francesca, care îşi arată pîntecele în care îl poartă pe Cristos, o reprezintă şi pe femeia obişnuită, aflată pe cale să genereze o nouă viaţă. Atunci când nobilul episcop veneţian Gregorio Correr i-a vorbit Ceciliei Gonzaga, fiica ducelui Mantovei, despre ispitele cuibărite în casa ei, care o puteau distrage de la hotărîrea de a se călugări, el s-a referit şi la pântecele grele ale soţiilor fraţilor ei, şi la ţipetele nou-născuţilor care voiau să fie alăptaţi. Soţia lui Francesco Datini, renumitul negustor din Prato, a cărui viaţă este amplu documentată într-o serie de mărturii care au supravieţuit până în vremea noastră, şi-a dorit mult un copil şi, neputându-l avea ea însăşi, i-a dedicat o iubire asemănătoare copilului pe care soţul ei îl avusese de la altă femeie.

Din partea femeilor din clasele superioare era de aşteptat să îşi iubească copiii, ceea ce multe dintre ele şi făceau: îşi hrăneau copiii şi îi educau până la vîrsta de şapte ani (fiicele – până la măritiş), găsind astfel în maternitate o şansă de creativitate şi de exprimare. Împrejurările au făcut ca Alessandra Macinghi Strozzi, mamă a opt copii, despre care am vorbit, să nu se mărginească să aducă pe lume, ci să-şi crească fiii supravieţuitori atunci când soţul ei (mort la puţină vreme după aceea) şi fiii săi mai mari au fost exilaţi din oraş ca oponenţi ai Medicilor. Cele şaptezeci şi două de scrisori scrise de ea către aceştia aduc mărturia grijii materne pentru bunăstarea lor. Fiului său Filippo, de care se leagă speranţa reabilitării averii familiei, Alessandra îi trimite sfaturi medicale, ştiri despre investiţii, pânze de in, brânzeturi şi veşti despre progresele fraţilor şi ale verilor mai mici.

De o condiţie mai înaltă, însă nu mai puţin harnică a fost Margaret Beaufort, descendentă a ramurii engleze a Lancasterilor, care l-a îndemnat pe fiul său, viitorul Henric al VII-lea, la fapte mari şi la o virtute severă. Această patroană şi pionieră a femeilor instruite de rang înalt din epoca Tudor a uneltit neîncetat pentru a-şi aşeza unicul fiu pe tronul Angliei. Mama şi fiul schimbau între ei scrisori ce dezvăluie o afecţiune deosebit de puternică. Trimiţându-i urările pentru ziua de naştere, ea îl numea „singura bucurie dorită de pe această lume”. El, la rândul său, mărturisea că se simte legat de ea mai mult decât de orice altă fiinţă, ca recunoştinţă pentru dragostea ei maternă. După mai puţin de un secol, o compatrioată a doamnei Beaufort, nobila doamnă Elisabeth Grymeston, a scris un amplu tratat pentru fiul său Bernye, în care îi oferea sfaturi înţelepte despre educaţie, căsătorie, devoţiune şi moarte. Puterea iubirii este puterea cea mai mare din câte există, îi spune ea, şi nu este iubire mai mare decât aceea a mamei pentru copilul său.

Atât de comună era obişnuinţa mamelor de a continua să-şi îndrume fiii care deja crescuseră, mai ales pe aceia de sex masculin, încât scrisorile, manualele şi jurnalele scrise în acest scop constituie principalul gen al activităţii femeilor ca autoare.

Teama de naştere

Dar şi femeile care îşi iubeau copiii se puteau teme de naştere. Dintr-o perspectivă înspăimântătoare, naşterea era pedeapsa pe care Dumnezeu i-o dăduse Evei în mod special pentru a-i sancţiona atitudinea ambiguă din Eden; o pedeapsă mai mică decât aceea atribuită bărbatului, susţinea umanista veroneză Isotta Nogarola; o pedeapsă mai rea, îi răspundea însă un interlocutor de sex masculin într-un dialog pe această temă: femeii îi revin amîndouă pedepsele: o trudă nesfârşită şi durerile naşterii. Marele umanist Erasmus a numit durerile facerii cele mai rele dintre toate durerile cunoscute de fiinţele omeneşti. Naşterea primului copil a împins-o pe mistica engleză Margery Kempe într-o depresie care a durat şase luni.

O consecinţă a naşterii, mult mai gravă decît depresia, era moartea. Îngrijite de moaşe care aveau doar o pregătire practică, femeile nu reuşeau să supravieţuiască naşterilor complicate sau infecţiilor bacteriene, o ameninţare care a continuat să le lovească atât pe femeile bogate, cât şi pe cele sărace, chiar în plină epocă modernă. Gregorio Dati a consemnat moartea primelor trei dintre cele patru soţii ale sale într-un soi de pomelnic pe care îl putem considera ca fiind un monument funebru pentru femeile din trecut: Bandecca s-a ridicat la cer în 1390, după o boală de nouă luni, instalată în urma unui avort; Betta a urcat la cer după naşterea celui de-al optulea copil al său (1402); Ginevra, care îi făcuse lui Gregorio unsprezece copii, a murit la naştere (puţin după 1421), după nişte suferinţe cumplite, alăturându-li-se celorlalte în cer.

În Anglia, chinurile suportate de Lady Danby au fost amintite într-o manieră similară de sora ei, care scrie în 1648: după ce adusese pe lume nouă copii şi avusese şase avorturi, Lady Danby a născut pentru a şaisprezecea oară şi şi-a putut binecuvânta moartea, care a survenit după două săptămâni.

În iarna anului 1774, o epidemie de febră puerperală s-a răspândit într-o infirmerie din Edinburgh, infectându-le pe toate femeile aflate în primele douăzeci şi patru de ore de la naştere; toate cele care au contractat boala au murit.

Mortalitatea infantilă

Mamele care supravieţuiau, însă, trebuiau adesea să asiste la moartea copiilor aduşi pe lume cu atâtea suferinţe. Mortalitatea infantilă oscila în Europa între 20% şi 50%. Copiii cădeau pradă ciumei, diareei, gripei, catarului, tuberculozei sau inaniţiei. Aceia care reuşeau să supravieţuiască primei copilării continuau să fie extrem de vulnerabili de-a lungul întregii adolescenţe.

La Pistoia, în secolul al XV -lea, circa 18% dintre nou-născuţi au murit între primul şi al patrulea an de viaţă; circa 11%, între cinci şi nouă ani; alţi 8% au murit între zece şi paisprezece ani. La Milano, în 1470, 5% dintre nou-născuţi au murit în prima zi de viaţă. Acelaşi Dati, care făcuse pomelnicul soţiilor sale trecute şi actuale, a schiţat istoria morţilor copiilor: din cel puţin douăzeci şi cinci de naşteri legitime (la care trebuie să adaugam una nelegitimă şi două avorturi), la moartea sa, în 1435, se pare că mai supravieţuiau doar nouă fii. Dintre cei douăzeci şi şase de copii născuţi de Magdalucia Marcella, numai treisprezece au supravieţuit până la vîrsta „robustă”. Dintre cei cinci copii ai Alessandrei Strozzi, nu au mai rămas decât doi după moartea celui mai tânăr dintre ei, Matteo, survenită în 1459. Moartea acestuia a întristat-o, scrie Alessandra, mai mult decât a oricărui altuia, dar ea şi-a aflat mângîierea ştiind că fiul său primise îngrijiri medicale şi religioase adecvate şi că fusese primit de Dumnezeu în paradis.

Partea a doua Aici

Sursa: Omul Renaşterii, coord. Eugenio Garin; traducere de Dragoş Cojocaru; prefaţă de Maria Carpov, Iaşi, Polirom, 2000, p. 241-244

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: