Cruciada săracilor

Petru Ermitul cruciada

În 1074, când turcii seldjucizi au invadat Imperiul bizantin şi Siria, masacrând populaţia, distrugând sau profanând bisericile şi luând în sclavie mii de creştini, papa Grigorie VII şi-a exprimat intenţia de a organiza o expediţie pentru eliberarea Ierusalimului, făcând apel la principii creştini.

Zece ani mai târziu, papa Urban II a lansat la Conciliul din Clermont (7 nov. 1095) apelul ca episcopii şi abaţii să predice cruciada şi „să-i convingă pe toţi, oricărei clase sociale aparţineau, cavaleri sau pedestraşi, bogaţi sau săraci” să pornească să elibereze Ţara Sfântă; „aici, ei erau necăjiţi şi săraci; acolo, ei vor fi fericiţi şi bogaţi”. Urban II a continuat să predice cruciada în mai multe oraşe din Franţa. Totodată, a numit ca şef (nu militar, ci spiritual) al expediţiei pe episcopul Adhémar de Monteil.

Predicile în favoarea cruciadei au găsit un ecou imens în masele largi populare, împinse la disperare de mizerie sau fanatizate de predicile, de promisiunile şi de perspectivele unei vieţi mult-visare. Nerăbdători, fără să aştepte termenul fixat pentru plecarea peste şase luni, a cavalerilor, mii de ţărani din nordul şi sudul Franţei şi din Germania apuseană, mulţi din ei însoţiţi de femei, copii şi bătrâni, în care cu boi sau pe jos, neînarmaţi, cu provizii insuficiente şi fără bani, au pornit „spre Ierusalim”. În rândurile acestei mulţimi, dezorganizate şi nedisciplinate, se aflau şi mulţi orăşeni săraci, călugări fugiţi din mănăstiri, pelerini, aventurieri, vagabonzi, tâlhari, criminali – şi câţiva cavaleri-briganzi.

O primă gloată de 15.000 de oameni, condusă de Petru Eremitul, un călugăr din Amiens, a traversat Germania, Ungaria, intrând pe teritoriul bizantin, în Serbia (unde au jefuit Belgradul), Bulgaria şi au ajuns pe malul Bosforului. Mulţimea aceasta etenogenă, anarhică şi înfometată jefuia nu o dată oraşele şi satele prin care trecea, chiar şi după ce guvernatorul bizantin i-a asigurat hrana. Drumul a durat trei luni; de foame, de boli şi în ciocnirile cu populaţia şi cu armata, mii de oameni au pierit pe drum.

Un alt grup pornit din nordul Franţei sub conducerea altui predicator, Gauthier-sans-Avoir (un nobil sărac, se pare), urmând acelaşi itinerar, s-a întâlnit cu Petru Eremitul lângă Constantinopol unde, la fel ca primul grup, a continuat să jefuiască suburbiile oraşului. După ce i-a sfătuit să aştepte sosirea cruciaţilor cavaleri şi în faţa refuzului lor şi a dezordinilor continui, împăratul Alexios Conmen i-a transportat pe celălalt mal al Bosforului. Aici, 25.000 de pelerini-cruciaţi (între care, nici 500 de cavaleri) au pornit să ia cu asalt Niceea, fiind însă masacraţi de turci. Cei 3000 de supravieţuitori au fost salvaţi de flota bizantină şi aduşi la Constantinopol.

Mulţimi asemănătoare ca indisciplină şi compoziţie au pornit, concomitent cu primele, din regiunile Germaniei. Gloata de 12.000 de oameni, condusă de Volkmar, ajungând la Praga a masacrat populaţia evreiască a oraşului, fiind la rândul ei exterminată în Ungaria de locuitorii pe care încercau să-i jefuiască. O altă bandă de 15.000 de oameni, sub conducerea lui Gottschalk, coborând şi jefuind în Ungaria, a fost de asemenea masacrată de trupele regelui. În fine, banda condusă de cavalerul-brigand Emich von Leisingen şi-a inaugurat „cruciada” prădând şi ucigând în masă populaţia evreiască din oraşele renane (Mainz, Koln, Trier, Speyer, Worms), pentru ca pe teritoriul Ungariei să fie exterminată şi banda lui Emich.

Aceste mişcări anarhice de mase populare dezorganizate, impropriu numite uneori „cruciada săracilor”, născute sub influenţa unei primejdioase agitaţii demagogice religioase, care prin acţiuni reprobabile au compromis însăşi ideea de cruciadă şi care au terminat într-un mod atât de lamentabil, nu au nimic comun cu expediţiile feudalilor care au urmat, bine organizate şi metodic conduse. Dar mase eterogene de necombatanţi, formate din pelerini, săraci, ţărani, mici negustori, clerici şi călugări, au însoţit în continuare trupele cruciaţilor, creându-le dificultăţi şi probleme, fiindu-le totuşi de ajutor chiar şi în anumite operaţiuni militare.

*****

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civlizaţiei, vol.V, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2004, p.317-319

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: