Spiritul de cruciadă. Itinerariile. Călătoria

cruciade

Spiritul de cruciadă

Fenomenul cruciadei nu era un fenomen nou, ci „rezultatul unui ansamblu de idei şi de practici îndelung meditate în decursul secolelor precedente“. Astfel era, de pildă, „locul din ce în ce mai important pe care îl lua Ierusalimul în spiritualitatea Occidentului medieval. Încă din primele secole ale creştinismului numele Ierusalimului a fost încărcat cu diverse interpretări simbolice şi alegorice“. Încât, încă din secolul al IV-lea s-a manifestat dorinţa creştinilor din Occident de a vizita pentru a vedea cu ochii lor locurile în care a trăit şi a pătimit Iisus. Reîntorşi din lunga lor călătorie, pelerinii aduceau cu ei – începând chiar din sec. V – numeroase şi felurite relicve, a căror veneraţie nu făcea decât să sporească şi mai mult dorinţa miilor de credinţioşi de a vizita Locurile Sfinte.

După anul 980, valurile de pelerini s-au succedat într-una, din ce în ce mai numeroase; unele luând forma unor adevărate expediţii organizate, – cum a fost pelerinajul din 1025-1026, care a reunit nobili şi ecleziastici din vestul Franţei şi din regiunile rhenane; altele – îndată după 1054 – erau expediţii formate din mii de pelerini, mulţi din ei înarmati şi trebuind uneori să poarte adevărate lupte contra musulmanilor, cum a fost cazul expeditiei din 1054, însumând peste 3000 de pelerini comandaţi de episcopul de Cambrai; în îndeosebi pelerinajul colectiv – numărând între 7000 şi 12.000 de persoane, după mărturiile contemporane – întreprins în 1064-1065 organizat şi condus de un grup de episcopi germani, în frunte cu episcopul Gunther din Bamberg.

În această atmosferă de veneraţie din ce în ce mai intensă a Locurilor Sfinte, fireste că profunda pietate a creştinilor devenea tot mai revoltată de pângărirea pe care o reprezenta stăpânirea acelor locuri de către păgânii musulmani. Or, această stare de pângărire a Sf. Mormânt însemna, în ochii credincioşilor, o pedeapsă a Cerului abătută asupra creştinilor pentru păcatele lor. Iar „spiritul de cruciadă, într-adevăr, decurgea în mare parte din dorinţa de penitenţă şi de ispăşire a păcatelor. Prin aceasta, cruciada se situează în prelungirea directă a pelerinajului.

A porni pe un drum lung şi greu către o ţară îndepărtată şi duşmănoasă, a suferi de foame şi de sete, a înfrunta o mulţime de primejdii în numele lui Hristos, aceasta era soarta pelerinului medieval, dar şi a cruciatului” – remarcă istoricul P. A. Sigal. A suferi şi a lupta pentru Hristos: „Valoarea purificatoare atribuită cruciadei explică faptul că ea a putut fi considerată ca o formă de penitenţă, şi chiar ca un echivalent al procesului penitenţial, ca un substitut al penitenţei”.

Pe de altă parte, expediţiile cruciaţilor „au fost întreprinse într-un adevărat spirit de „război sfânt”, pentru a apăra creştinătatea împotriva musulmanilor. Iar cruciaţii care cădeau în luptă erau încredinţaţi, asemenea martirilor creştini, că vor ajunge în rai. Creştinătatea occidentala, în ceea ce priveşte concepţiile sale, părea a fi mai aproape de Islam decât creştinătatea bizantină, – care respingea principiul însuşi al războiului sfânt şi refuza să acorde soldaţilor căzuţi în luptă coroana de martir”.

Plecarea în cruciadă era de obicei fixată pentru jumătatea lunii august, după strângerea recoltei şi asigurarea proviziilor necesare pentru lungul drum spre Ţara Sfântă. Cruciaţii porneau însoţiţi de femeile lor şi de copii. „Nimic nu este mai înduioşător decât aceşti bieţi oameni care şi-au potcovit boii precum caii şi i-au înjugat la o căruţă cu două roţi pe care au încărcat sărăcăcioasele lor bagaje şi copiii cei mai mici“ – scrie cronicarul timpului Guibert de Nogent. Ca să-şi mai facă curaj, în timpul drumului oamenii cântau cântece religioase. De fiecare dată când vedeau un castel sau un oraş, oamenii ]ntrebau dac[ au ajuns la Ierusalim? Gloata de cruciaţi, de obicei încadraţi de câţiva preoţi şi cavaleri, erau înarmaţi doar cu topoare, lopeţi şi ţepuşe.

Nu arareori printre cruciaţi se formau bande de jefuitori, dar conducătorii încercau să introducă o oarecare ordine. Împăratul Frederic Barbarossa, conducătorul cruciadei a treia (1187), interzice înjurăturile şi blestemele, precum şi jocurile de noroc; interzice în rândurile cavalerilor veşmintele somptuoase, blănurile şi bijuteriile, precum şi prezenţa femeilor, – cu excepţia spălătoreselor şi a femeilor bătrâne. Luptătorii nu erau înrolaţi decât dacă îşi procurau singuri armele şi îşi asigurau hrana pe timp de un an.

Itinerariile

Pe uscat, intinerarul clasic al cruciaţilor trecea din Occident de-alungul Rhinului şi a Dunării, traversa câmpia panonică, apoi regiunea balcanică, trecând prin Belgrad, Sofia, Adrianopol, până la ţărmul Bosforului; apoi, din Constantinopol treceau în Asia Mică, până ajungeau la Ierusalim.

Dar erau posibile şi alte intinerarii. Chiar începând cu prima cruciadă cavalerii din sudul Franţei traversau Alpii, nordul Italiei, iar din Dalmaţia, trecând prin Durazzo şi coasta Albaniei, se îndreptau spre Constantinopol.  O altă rută terestră, urmată de cruciaţii anglo-normanzi chiar de la sfârşitul secolului al XI-lea, traversa Franţa, Alpii, străbătea Italia până la Bari şi Brindisi, de unde cruciaţii se îmbarcau şi ajungeau la Durazzo şi Ochrida.

Traseul era lung, drumul până la Constantinopol dura cel puţin patru luni şi jumătate. (Dar trupelor lui Frederic Barbarossa le-au trebuit zece luni pentru a ajunge de la Regensburg până la strâmtoarea Dardanelelor). Durata atât de prelungită a călătoriei se explică prin mijloacele de transport precare (cu excepţia celor ale marilor seniori), prin drumurile foarte prost întreţinute, prin dificultăţile traversării munţilor şi a văilor mlăştinoase, prin lipsa ori prin raritatea podurilor. Bandele înarmate de cruciaţi jefuiau ţările pe care le străbăteau, încât erau necesare lungi tratative pentru a li se permite cruciaţilor să traverseze chiar şi teritoriile creştine, bizantine. (Cruciada a patra s-a transformat de-a dreptul într-un război contra Bizanţului).

Din toate aceste motive, itinerariile maritime erau net preferabile celor terestre. De aceea, încă în anul 1099 oraşul Pisa echipează 120 de corăbii pentru a participa la prima cruciadă, sub ordinele episcopului său. În anul următor, veneţienii trimit o flotă de 10 corăbii cu cruciaţi; iar în 1122, o altă flotă de nu mai puţin de 300 de nave, sub comanda dogelui.

Dar nu numai corăbiile italiene parcurgeau acest itinerar. În 1190, de pildă, o escadră engleză pornită din porttuile Mării Mânecii îl îmbarcă la Messina pe Richard Inimă de Leu şi cruciaţii săi, ajungând în luna iunie a anului următor la Tyr, după ce în trecere cucerise Ciprul de la bizantini. Durata traversării era incertă: 20 de zile de la Marsilia la Alexandria, 40 de zile de la Marsilia la Acra, 33 de zile între Marsilia şi Cipru.

 Călătoria

Pe aceste nave, cruciaţii călătoreau într-o înghesuială de neînchipuit. „Uneori numărul lor trecea de o mie pe o singură corabie, – care de obicei avea două punţi, măsura cam 30 de metri lungime, cam 12 m. lăţime, iar înălţimea de aproximativ 5 metri. În suprastructurile navei, numite „castele“, care se aflau la pupa şi la prova navei, erau plasaţi călătorii de rangul cel mai înalt. Ceilalţi, erau instalaţi intr-un spaţiu extrem de restrâns şi din ce în ce mai neconfortabil pe măsură ce cobora spre fundul navei, unde oamenii se amestecau cu animalele“.

Numai persoanele de rang înalt aveau dreptul la o masă adevărată; ceilalţi erau hrăniţi prost, tot timpul cu acelaşi fel de mâncare. Cruciaţii trebuiau să ducă lupte şi pe mare, când corabia lor era atacată de piraţi; alteori, pe uscat, luau parte la bătălii pentru cucerirea vreunui port musulman.

La toate aceste se mai puteau adăuga şi bolile teribile, care nu îi cruţau nici pe conducătorii cruciadelor: Sf. Ludovic a murit de ciumă sub zidurile Tunisului; iar Baudoin IV, regele Ierusalimului, a murit de lepră, după o lungă şi grea agonie, la vârsta de numai 24 de ani.

*****

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civlizaţiei, vol.V, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2004, p.313-317

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: