Cruciadele. Cauze, împrejurări, preparative

cruciati

Operaţiuni militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval, cruciadele au constituit şi sub alte raporturi un moment semnificativ al istoriei civilizaţiei. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub aspectul lor religios, în realitate aceste expediţii au avut drept cauze (şi rezultate) elemente de natură diferită – economice, sociale, politice, morale, – deşi au fost mobilizate şi s-au desfăşurat sub lozinca „războiul sfânt”, de eliberare a Ierusalimului şi „a Sfântului Mormânt” de sub ocupaţia „păgânilor” musulmani.

Precedente

Cruciadele au avut, drept precedente, contraofensivele lumii creştine – timp de aproape patru secole – în scopul înlăturării dominaţiei Islamului. În acest sens, momentele principale au fost: lupta de Reconquista din Spania (unde luptaseră şi cavaleri francezi, în 1064, 1073, 1088) văzută de papalitate ca un „război sfânt” şi care, virtual, se încheiase la începutul sec. XIII; aşa-numita „epopee bizantină“, războaiele duse de Imperiul bizantin contra ofensivei musulmane, îndeosebi între 960-1030; acţiunile militare ale marilor oraşe italiene Pisa şi Genova, care în 1015 cuceresc Sardinia ocupată de arabi, întinzându-şi apoi controlul şi asupra coastelor Algeriei şi Tunisiei; eliberarea de către normanzi a Siciliei şi Maltei (1061-1092), după ce acestea fuseseră timp de două secole posesiuni arabe; în fine, lupta tenace a armenilor pentru a-şi apăra credinţa şi patria contra musulmanilor.

Nici unul din aceste precedente însă nu au constituit premise necesare ale cruciadelor. Pe de altă parte, rezultatele obţinute atunci au fost serios compromise sau ameninţate când, către mijlocul secolului al XI-lea, conducerea spirituală şi politică a lumii islamice trece de la arabi la turcii seldjucizi. Pradă incursiunilor lor de jaf au căzut marile oraşe Antiohia, Niceea, Smirna şi Ierusalim.

Împrejurări

În ajunul primei cruciade, Orientul Mijlociu traversa o perioadă de criză. Cele două imperii musulmane rivale – al turcilor seldjucizi din Siria şi al arabilor fatimizi din Egipt – nu erau în situaţia de a opune un front redutabil unei ofensive organizate a unei armate bine dotate cum era cea a cavalerilor occidentali. Imperiul bizantin, de asemenea: nu putuse opri înaintarea turcilor, armata sa fusese distrusă în 1071, însuşi împăratul Rornanos Diogenes căzuse prizonier, imperiul îşi pierduse multe posesiuni (între care, în 1805, şi Antiohia), în timp ce din nord pecenegii şi normanzii din Sicilia îi creau probleme grele. Teritoriile care îi fumizaseră soldaţi erau acum sub controlul turcilor; încât, armata n-avea altă soluţie decât să recurgă la mercenari. Împăratul se adresează papei şi câtorva prinţi din Occident, cerându-le ajutor, ceea ce ar fi constituit, în fond, tot o formă de mercenariat, căci latinii ar fi urmat – bineînţeles – să accepte controlul bizantin.

Cauzele cruciadelor

Biserica era, într-adevăr, interesată să ia iniţiativa organizării unei mari expediţii militare. Printre altele, spera ca, după schisma declarată în 1054, să-şi refacă totuşi influenţa şi să-şi subordoneze Biserica orientală: ceea ce i-ar fi sporit considerabil nu numai prestigiul (atât asupra prinţilor occidentali, cât şi în Răsărit), ci şi veniturile, prin intermediul numeroaselor dioceze care s-ar fi creat. Biserica conta, probabil, şi pe sprijinul material şi eventual militar pe care corpul expediţionar al cruciaţilor l-ar fi primit din partea Bizanţului.

Deocamdată, condiţiile minime trebuiau asigurate la plecare. Mulţi dintre cavalerii care porneau în cruciadă – precum şi mulţi ţărani care îi însoţeau – îşi dăruiau bunurile Bisericii; sau, şi le lăsau în grija Bisericii (care, între timp, le exploata); sau, împrumutau sume de bani lăsându-şi în gaj pământurile, chiar ştiind că le rămâneau puţine şanse de a le recupera.

Obiectivul declarat al papalităţii organizând o cruciadă era acela de a da posibilitate pelerinilor să viziteze Sf. Mormânt: deci, de a-l elibera de sub stăpânirea „păgânilor”. Grupuri masive de pelerini – formate din sute şi chiar mii de persoane – întorcându-se din Palestina informau creştinătatea din ţările lor asupra persecuţiilor la care erau supuşi acolo creştinii, întreţinând pe această cale o stare de spirit, în sensul dorit de Biserică.

Dar, pe lângă interesele papalităţii şi pe lângă starea de spirit creată în rândurile mulţimilor, au mai acţionat – devenind, prin urmare, şi ele cauze ale expediţiilor cruciaţilor – şi interese profane, pur practice, în afara unor considerente (subiective, dar reale) de ordin religios-mistic.

Regii şi marii baroni feudali urmăreau ca, prin participarea la cruciade, să-şi sporească posesiunile şi să-şi consolideze influenţa politică şi militară.

Micii feudali, cavalerii – forţa militară principală a detaşamentelor de cruciaţi – rămăseseră, mulţi dintre ei, fără feude, – din cauza sistemului de moştenire care prevedea ca un feud să treacă numai în stăpânirea fiului mai mare, ceilalţi fiind excluşi de la moştenire; or, în ţările din Orientul Mijlociu, posibilităţile câştigării unor mari domenii păreau a fi nelimitate.

Negustorii marilor oraşe din Occident erau şi ei interesaţi să-i elimine pe rivalii lor bizantini. Garanţia le-o ofereau expediţiile cruciaţilor, pe care deci primii aveau interesul să-i ajute, punându-le la dispoziţie bani, alimente şi corăbii de transport.

În sfârşit, pentru marea masă de ţărani, a pleca în cruciadă însemna a scăpa de sărăcie şi de grelele obligaţii feudale, de foametea cauzată de iernile aspre şi de numerosii ani de secetă; însemna a scăpa de jafurile la care erau supuşi în fiecare an de războaiele dintre feudali, precum şi de teribilele epidemii de care suferise îndeosebi Franţa în ultimii ani. În schimb, în îndepărtate ţări ale Orientului îi aştepta o viaţă liberă şi îmbelşugată, aşa cum o prezentau negustorii şi pelerinii în relatările lor, şi cum o visau ţăranii. Cei care porneau în cruciadă erau liberi să-şi părăsească stăpânii, erau scutiţi de dări şi de plata cametei, datoriile le erau amânate, erau dezlegaţi de jurământul făcut creditorilor lor. Biserica le acorda dreptul de a fi judecaţi numai de forurile ecleziastice, nu de cele senioriale, le promitea protecţia bunurilor şi familiilor lor, iertarea păcatelor savârşite; iar celor care vor muri în „războiul sfânt”, fericirea raiului…

*****

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civlizaţiei, vol.V, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2004, p.310-313

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: