Arhive lunare: octombrie 2013

Piesa a fost jucată, s-a sfârşit

piesa s-a sfarsit - acta est fabula

Acta est fabula (lat. „Piesa a fost jucată, s-a sfârşit”)

În teatrul din antichitate nu existau programe care să anunţe subiectul, actele şi distribuţia piesei. Publicul nu-şi dădea seama că spectacolul s-a terminat şi, păstrându-şi locurile, aştepta ca actorii să-şi continue jocul. De aceea se încetăţenise în acea vreme obiceiul ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să se anunţe: „Acta est fabula”, adică „Piesa s-a sfârşit”.

Expresia s-a răspândit repede, trecând, de pe scena teatrului, pe scena vieţii, unde şi-a păstrat acelaşi sens care indică un final, o încheiere. „Acta est fabula” au fost ultimele cuvinte pe care împăratul Augustus le-a rostit pe patul de moarte, – adică „piesa e terminată, viaţa mea s-a încheiat!”

„La farce est jouée “ (farsa s-a isprăvit) a spus şi marele scriitor francez Rabelais în cele din urmă clipe ale vieţii.  Cuvântul farce apare aici cu sensul său medieval, de reprezentaţie teatrală comică.

Şi astăzi, expresia Acta est fabula se întrebuinţează spre a anunţa un sfârşit, un deznodământ.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.20

Viaţa lui Michel de Montaigne

Michel de Montaigne

Copilăria. Educaţia   

Michel de Montaigne s-a născut la 20 februarie 1533, aparţinând unei vechi familii de negustori din Bordeaux. Educaţia primită în spiritul cel mai liberal cu putinţă nu va rămâne fără efect asupra înclinaţiilor şi convingerilor de mai târziu. Într-o vreme în care regimul educativ al copiiilor se definea prin rigiditate şi asprime, metodele lui Pierre Eyquem, tatăl lui Montaigne, impresionează prin tactul şi ingeniozitatea procedeelor utilizate.

Astfel, pentru a-şi deprinde fiul cu vorbirea corectă a limbii latine, angajează un profesor german, Horstanus, care, posedând la perfecţiune această limbă, nu cunoştea niciun cuvânt francez. Pe calea unui contact direct, permanent, limba latină trebuia învăţată în chip natural, fără efort, aşa cum copiii pot deprinde o limbă străină fără a şti când şi cum au învăţat-o. În acelaşi scop, valeţii, cameristele, întregul personal de serviciu, instruiţi în folosirea termenilor uzuali, aveau obligaţia de a se adresa micului Michel exclusiv în limba latină. Astfel că, mărturiseşte Montaigne:

“Fără metodă, fără carte, fără gramatică, fără bici şi fără lacrimi, am învăţat o latină tot atât de pură pe cât o ştia profesorul meu, pe care n-o puteam amesteca cu alta, nici altera”.

„Captivitate”

La vârsta de 6 ani e internat pentru a-şi face studiile la un colegiu din Bordeaux; cunoaşterea limbii latine, inteligenţa precoce i-au făcut posibil accesul rapid într-o clasă superioară, dar, cu tot tratamentul excepţional şi favorurile de care s-a bucurat, Montaigne pare a fi suportat cu greu condiţiile de „captivitate”; colegiul nu a însemnat pentru el decât pierderea libertăţii şi supunerea la reguli comune de viaţă. Ingrat, se plânge că n-a reuşit decât să mai uite din limba latină, neglijând faptul că aici şi-a însuşit cu adevărat limba franceză în care-şi va scrie Eseurile.

Continuă citirea →

Cine a dat numele oficial de „Casa Albă” reşedinţei preşedintelui SUA?

Casa Alba

Cine a dat numele oficial de „Casa Albă” reşedinţei preşedintelui SUA?

a. Thomas Jefferson

b. John Adams

c. Theodore Roosevelt

d. Benjamin Franklin

Theodore Rossevelt

Răspuns: c. Theodore Roosevelt

În 1791 a avut loc un concurs public pentru a alege proiectul cel mai potrivit pentru o reşedinţă prezidenţială în nou-desemnata capitală Washington. Arhitectul american de origine irlandeză James Hoban din Philadelphia a câştigat concursul cu planul pentru o vilă georgiană în stil clasic italian, sub influenţa lui Palladio. În 1809 primise deja denumirea de Casa Albă, deoarece gresia sa alb-gri contrasta puternic cu roşul cărămizilor folosite pentru clădirile din apropiere. În 1902, preşedintele Theodore Roosevelt a adoptat termenul de Casa Albă ca nume oficial al clădirii.

sursa: Ghid de cultură generală. Întrebări şi răspunsuri, trad.: Graal Soft. – Ediţia a 2-a, revizuită, Bucureşti, Litera Internaţional, 2012

Formarea poporului român şi a limbii române

Dacia romana

Etnogeneza românească a fost un proces complex, al cărui rezultat a  fost apariţia unui popor neolatin, singurul moştenitor al romanităţii orientale.

Principalele etape ale formării poporului român au fost:

  • perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în provincia Dacia respectiv, secolele I-al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi Marea Neagră) când asupra dacilor s-a exercitat acţiunea romanizatoare a coloniştilor, veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia daco-romană;
  • continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea aureliană (anul 271), în perioada migraţiilor, când fenomenul romanizării i-a cuprins şi pe dacii liberi; până la sfârşitul secolului al VIII-lea, populaţia daco-romană s-a transformat în populaţie românească.

Continuă citirea →

Cine a fost acarul Păun?

acarul Paun

Acarul Păun nu este numele vreunui erou de roman, snoavă sau baladă. Acarul Păun a existat, într-adevăr şi ar fi rămas desigur necunoscut, anonim, dacă o gravă ciocnire de trenuri întâmplată în staţia Vintileanca (astăzi Săhăteni), de pe linia Ploieşti-Buzău, nu i-ar fi adus o tristă celebritate. Ancheta asupra catastrofei de cale ferată scoţând basma curată pe adevăraţii culpabili, oameni importanţi în epocă, a găsit ca singur vinovat al nenorocirii pe… acarul din staţie, anume Ion Păun!

De atunci expresia „acarul Păun“ indică persoana asupra căreia se aruncă greşelile altora.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.19

Lev Tolstoi. Tablou ironic despre el însuşi

Lev Tolstoi

La 7 iulie 1854, Lev Tolstoi prezintă în Jurnalul său următorul tablou ironic despre el însuşi:

„Cine sunt ? Unul din cei patru fii ai unui locotenent-colonel pensionar, rămas orfan la şapte ani, crescut de femei şi de persoane străine, şi care, fără să fi primit o educaţie mondenă sau ştiinţifică a intrat în lume la şaptesprezece ani; n-are averi mari, nici vreo situaţie în societate, mai ales nu are principii; acest om, care şi-a compromis afacerile până la ultima lor limită, care şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii fără scop sau bucurie, care în sfârşit s-a expatriat în Caucaz pentru a scăpa de datorii şi mai ales de obiceiurile sale şi, de acolo, folosind relaţiile care au existat între tatăl său şi comandantul armatei, s-a strecurat în trupele de la Dunăre – este un aspirant de douăzeci şi şase de ani, aproape fără bani, în afara soldei (căci sumele pe care le posedă merg la achitarea datoriilor), fără protectori, fără a cunoaşte bunele maniere, fără a-şi cunoaşte meseria, fără talente, dar cu un amor-propriu exagerat. Da, aceasta este poziţia mea socială.

Continuă citirea →

De ce copiii îşi mint părinţii?

copii si parinti

De multe ori copilul îşi minte părinţii. De ce? Răspunsul este simplu – de frică. Copilului îi este teamă că, dacă îţi va spune sau va face un anumit lucru, tu, părintele, vei deveni nervos, vei ţipa, îl vei certa; poate că, dacă îţi stă în obicei, îl vei bate, îi vei impune un lung şir de interdicţii şi aşa mai departe.

De fapt, din cauza ta te minte copilul. Din cauza felului în care reacţionezi la ce ar avea el să-ţi spună.

Copilul te cunoaşte. Ştie ce-ţi place şi ce nu. Şi ştie şi cum reacţionezi când ceva nu-ţi place. Şi atunci, copilul, pentru a evita un scandal, pentru a te menaja de fapt pe tine şi pentru a se menaja şi pe sine – minte. Mai devreme sau mai târziu, tu afli că te-a minţit şi scandalul e gata: De ce minţi? Aşa te-am învăţat eu?

Continuă citirea →

Hieronimus Bosch. Viaţa şi opera

Heronimus_Bosch

Bosch, Hieronimus născut Jerome Van Aeken sau Aquen sau Aken numit şi Jeroen Anthoniszoon (cca 1450, ‘s Hertogenbosch, Brabant, azi Olanda – 09.08.1516, ‘s Hertogenbosch). Strălucit şi original pictor nord-european al Evului Mediu târziu a cărui operă dezvăluie neobişnuita iconografie a unui stil complex şi individual. Deşi iniţial recunoscut drept un foarte imaginativ „creator de diavoli” şi un puternic inventator de aparent nonsens plin de conotaţii satirice, Bosch a demonstrat o excelentă înţelegere a abisurilor minţii, cât şi capacitatea de a evoca simboluri ale vieţii şi creaţiei.

Bosch a fost un moralist sever şi pesimist, care nu avea nici iluzii despre raţionalitatea naturii umane, nici încredere în bunăvoinţa unei lumi care a fost coruptă de prezenţa omului. Picturile sale sunt predici, destinate, de multe ori, iniţiaţilor şi, în consecinţă, dificil de interpretat. Incapabili să descifreze misterul operelor artistului, criticii au crezut, iniţial, că ar fi fost afiliat unor organizaţii secrete. Cu toate că tematica operei sale era de natură religioasă, opţiunea pentru simboluri care să reprezinte tentaţia şi eventuala încătuşare a omului de relele pământeşti i-a determinat pe mulţi critici să-l privească pe Bosch ca pe un practicant al artelor oculte. Abordări mai recente ale specialiştilor în domeniu ni-l prezintă pe Bosch drept un artist talentat care poseda o profundă cunoaştere a caracterului uman şi drept unul dintre primii artişti care au reprezentat concepte abstracte prin creaţia lor. În ultimii ani au fost propuse mai multe interpretări exhaustive ale operei lui Bosch, însă multe detalii rămân obscure.

Continuă citirea →

Matei Elian, poetul „Cântărilor sfioase”

Octavian Mosescu - Vitralii

Povesteşte Octavian Moşescu: “În volumul memorial „Chipuri şi popasuri”, scriitorul Gala Galaction aminteşte despre popasurile sale la Râmnicu Sărat, unde îl vizita pe vechiul şi apropiatul sau prieten, Alexandru I. Zamfirescu, poet cunoscut sub pseudonimul Matei Elian.

În „Casa amintirilor”, pe strada Semicerc din Bucureşti, autorul cărţii „La răspântie de veacuri”, roman cu reflexe autobiografice, alcătuise un cenaclu literar, frecventat, între alţii, de Tudor Arghezi, N. D. Cocea, V. Demetrius şi Alexandru I. Zamfirescu, cu care a rămas prieten până la marea şi inevitabila despărţire.

Continuă citirea →

După unul îi poţi judeca pe toţi. Semnificaţia expresiei

calul troian

Ab uno disce omnes (lat. „După unul îi poţi judeca pe toţi“) – Vergiliu, Eneida II, 55.

Vorbind despre grecii care s-au introdus în Troia prin faimosul vicleşug al calului de lemn, poetul subliniază perfidia grecului captiv Sinon care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susţinând că era o ofrandă adusă zeilor. Cu alte cuvinte: cum era acel om, prefăcut, erau toţi!

Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sunt folosite mai ales în sens nefavorabil. Referindu-ne la un grup de oameni deopotrivă de neserioşi, sau vicleni, sau cu alte trăsături negative, putem spune: Ab uno disce omnes.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.18

Educaţia în Grecia antică. Modele şi valori

Educatia in Grecia antica

Mai mult decât oricare altă societate veche, lumea greacă a fost preocupată de educaţia membrilor comunităţii ei. Această educaţie era, înainte de toate, una practică, ce privea individul şi cetatea. În atingerea ţelului, principalele mijloace de educaţie sunt gimnastica şi muzica. Prima cultivă corpul omului, a doua, înţeleasă în sens larg ca totalitate a artelor patronate de muze, cultivă sufletul şi spiritul omului. Platon se separă de opinia curentă a dublului obiectiv al educaţiei, care are la el ca ţel unic, indiferent de mijloace, cultivarea spiritului.

Educaţia intelectuală ţinea, la Atena, până la 14 ani; copiii învăţau scrisul şi cititul, noţiuni de aritmetică, muzica şi poezia. Mult mai târziu – şi numai băieţii cu mijloace materiale – învăţau oratoria şi filosofia, „ştiinţa ştiinţelor”, pe lângă profesori celebri. Cultivarea trupului prin gimnastică se făcea după 14 ani, de regulă, în cadrul unor gimnazii, dotate cu terenuri de sport şi bazine de înot şi împodobite cu statui, fântâni şi porticuri. Cea mai mare popularitate o avea atletismul, combinat în pentatlon – alergări, sărituri, aruncarea discului, a suliţei şi lupte clasice -, pentru cultivarea deplină a trupului.

Continuă citirea →

Lev Tolstoi. Primele iubiri

Lev Tolstoi_by_Nesterov

„Cea mai mare dragoste a mea a fost o dragoste de copil” 

Copil fiind, Lev Tolstoi sperase că trăsăturile sale vor deveni, cu timpul, mai plăcute, dar la 9-10 ani avea acelaşi nas borcănat şi aceiaşi ochi mici de oţel, adânc înfipţi în orbite. Plictisit de a-i cere lui Dumnezeu în fiecare seară, în rugăciunile sale, să-l facă la fel de frumos ca pe fratele său Serghei, căuta, cel puţin, să pară original. Apucând foarfecele îşi tăia sprâncenele, pe care le găsea prea dese. Ele crescură şi mai stufoase. Hotărât lucru, Cel Atotputernic  nu voia ca el să aibă o altă fizionomie decât cea pe care o avea: aspră, zbârlită, roşcovană.

Acest sentiment de dizgraţie se accentua în clipa când se găsea în prezenţa Soniei Koloşina, o verişoară îndepărtată, care avea, ca şi el, nouă ani, păr blond, mătăsos şi ochi albaştri. Uluit de această fetiţă jucăuşă, visa să-şi petreacă viaţa cu ea „într-o cămăruţă întunecoasă“. Prima lor tutuială îi provocă „un fel de beţie“. Dar era timid, nu îndrăznea să-i spună că o admira, că o iubea. „Nu puteam să sper şi nici nu mă gândeam la reciprocitate,  scrie el în Copilărie şi, totuşi, pluteam de fericire.

Continuă citirea →

Lev Tolstoi. Amintirea mamei

Tolstoi

Contesa Maria Nikolaevna Tolstaia a murit la 4 august 1830, dată la care fiul ei, Lev, avea doi ani.

Cu cât micuţul Lev Tolstoi se înverşuna să evoce amintirea mamei sale, cu atât mai mult ea se îndepărta de el. Zadarnic întreba pe acei care o cunoscuseră, pentru a încerca să şi-o închipuie prin prisma lor. I se spunea că era bună, blândă, loială, mândră, inteligentă şi că istorisea frumos poveşti, dar el nu reuşea să fixeze o imagine pe acest ansamblu de calităţi. Înadins, ca pentru a mări parcă misterul, în toată casa nu se găsea niciun portret al ei. Doar o siluetă tăiată în hârtie neagră, care o reprezenta la vârsta de zece sau doisprezece ani, cu fruntea bombată, bărbia rotundă şi părul căzând în valuri pe ceafă.

Toată viaţa, Lev Tolstoi se strădui să însufleţească acest profil înşelător. Îmbătrânea şi avea mereu ca mamă o fetiţă. Chinuit de o nevoie de tandreţe, sfârşi prin a o considera drept o fiinţă legendară, căreia i se destăinuia în clipele de îndoială şi de la care aştepta o îmbărbătare supranaturală.

Câţiva ani înaintea morţii sale, el va nota:

Continuă citirea →

De la ou până la mere. Semnificaţia expresiei

de la ou la mere

Ab ovo usque ad mala (lat. „De la ou până la mere„) – Horaţiu, Satire I, 3, 6

Ştiind că la romani prânzul începea cu ouă şi se termina cu mere, formula horaţiană înseamnă: De la început până la sfârşit, de la un capăt la altul sau de la A la Z.

sursa: I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.18

Cafenele de altădată. Terasa Oteteleşeanu

Terasa Otetelesanu

„Afumătoarea de vorbe“  Evocând lumea artiştilor şi relaţiile mult mai strânse dintre scriitori în primul deceniu al secolului XX, Tudor Arghezi remarca, prin 1942, că ceea ce contribuia atunci la păstrarea armoniei dintre corifeii literelor româneşti era „un sentiment de solidaritate mai sincer, care înrudea, în politeţea literară, pe confraţii din şcoli antagoniste, toleranţi în atitudinile extreme, unii faţă de alţii, dar cred că, în mare măsură, şi locaşul simpatic şi larg al cafenelei unde se întâlneau“. Socotit el însuşi un „stâlp al cafenelei“ – încerca să-l concureze chiar, în această direcţie, pe Ion Minulescu -, Arghezi făcea referire expresă la „Terasa Oteteleşeanu“ devenită, timp de câţiva ani înainte de primul război mondial, „Academia liberă a scriitorilor“. Poetul deplângea dispariţia ei în favoarea a ceea ce el numea „mausoleul cu cripte suprapuse al marelui palat al telefoanelor“.

Continuă citirea →