Turgheniev către Tolstoi: „Dragul meu prieten, mare scriitor al pământului rus, ascultă-mi rugămintea”

Tolstoi si Turgheniev

În 1882, Lev Tolstoi aflase cu deosebită îngrijorare că Ivan Turgheniev era grav bolnav, în Franţa. Fără menajamente, îl lovise cu mila sa pe nenorocitul confrate:

„Ştirea bolii dumitale m-a întristat foarte mult (…), mai ales că am căpătat convingerea că e vorba de o boală gravă. Am înţeles ce mult te iubeam. Mi-am dat seama că, dacă ai muri înaintea mea, aş fi foarte îndurerat…”

Mişcat de această scrisoare, Ivan Turgheniev răspunsese imediat că, după părerea medicilor, suferea de o „anghină pectorală gutoasă”, boală pe care nu o credea periculoasă. În realitate, era vorba de un cancer al măduvii spinării, care, fiind la început, îi lăsa un oarecare răgaz.

La începutul anului 1883, boala lui Ivan Turgheniev se agravă. Îl chinuiau junghiuri violente în spate. În ciuda cataplasmelor, a cloroformului, a morfinei, el urla de durere. Devenise de o slăbiciune scheletică şi o implora pe doamna Viardot, care îl îngrijiea cu devotament, să-l zvârle pe fereastră. În primele zile ale primăverii, fu transportat – asemenea „patriarhului moluştelor”, zicea el – la Bougival, în vila „Frasinii“. La 27 iunie 1883, adunându-şi puterile, scrise lui Tolstoi:

„Scumpul şi iubitul meu Lev Nikolaevici, nu ţi-am scris de mult pentru că am fost şi sunt, vorbind deschis, pe patul de moarte. De vindecare nu mai poate fi vorba, nici gând de aşa ceva. Acum îţi scriu de fapt ca să-ţi arăt bucuria mea că ţi-am fost contemporan şi ca să-ţi exprim ultima şi sincera mea rugăminte. Dragă prietene, întoarce-te la munca literară. Doar şi acest dar îl ai de unde ţi-au venit şi toate celelalte. Ah, cât de fericit aş fi să ştiu că rugămintea mea ar putea să aibă efectul dorit!

Cât despre mine, sunt un om sfârşit; medicii nici nu ştiu cum să numească boala mea. Nevralgie stomacală gutoasă! Nu pot nici să umblu, nici să mănânc, nici să dorm. E plictisitor s-o mai repet.

Dragul meu prieten, mare scriitor al pământului rus, ascultă-mi rugămintea. Dă-mi de veste dacă vei primi acest petec de hârtie şi dă-mi voie să te mai îmbrăţişez o dată cu multă, multă dragoste şi pe soţia dumitale şi pe toţi ai dumitale… Nu mai pot continua, am obosit…“

sursa: Henri Troyat, Viaţa lui Tolstoi, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 359-360

Un răspuns

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: