Războaiele medice. Xerxe I trece Hellespontul

Xerxe

Xerxe  

Darius se mânie cumplit aflând că generalii săi au fost înfrânţi la Maraton. Nu putea să creadă că un popor atât de mic îl sfida a doua oară şi începu să pregătească o nouă oştire. Dorea să o conducă el însuşi la luptă şi îl numi pe fiul său, Xerxe, să se ocupe de treburile imperiului în lipsa lui. Dar, în 485 î.Hr., Darius a murit şi Xerxe s-a suit pe tron.

Pregătirea campaniei împotriva grecilor 

Prinţul acesta se ocupă mai întâi de egipteni, care se răsculaseră, apoi, îndată ce se asigură că nu-l vor mai deranja, reluă pregătirile începute necesare pentru a hrăni o oştire atât de mare, căci la ce folosesc atâţia oameni dacă ei mor de sete şi de foame, iar ţinuturile pe care aveau să le străbată erau prea sărace ca să-i hrănească? Regele aduse de la popoarele supuse sau aliate imperiului său infanterişti, cavaleri, arcaşi, marinari, nave de război şi de transport, provizii, metale. În sfârşit, pentru a-şi duce la bun sfârşit răzbunarea, porunci două din cele mai mari lucrări pe care ni le putem inchipui: săparea unui canal maritim care să taie istmul Muntelui Athos şi pregătirea unui pod de corăbii peste Hellespont.

Hellespont 

După cum ştiţi, trecerea cea mai comodă din Asia în Europa este braţul acela îngust de mare pe care îl numim Dardanele, şi căruia grecii îi spuneau Hellespont. Oştirea lui Xerxe nu avea cum să evite traversarea acestei strâmtori; de aceea, regele porunci să fie legate bărci plate şi late cu funii din fibre de trestie şi din in alb, pentru a face un fel de pod peste care puteau trece oamenii şi caii. Podul acesta măsura şapte stadii. După ce oastea ar fi ajuns în Europa, trupele de uscat urmau să coboare de-a lungul coastelor, în vreme ce flota călătorea de-a lungul ţărmului, la oarecare depărtare.

Aşadar, vasele trebuiau să treacă pe lângă Muntele Athos, care înaintează mult în mare şi care este legat de continent printr-o fâşie îngustă de uscat. O flotă persana fusese deja greu încercată de vânturile cumplite de pe meleagurile acelea. Regele îşi închipui neîndoielnic că zeii Athosului îi erau potrivnici şi că flota lui se va izbi şi de data aceasta de coastele muntelui. Oricum, porunci să se taie în istm un canal, prin care să poată naviga două nave de război. Fiecare extremitate trebuia apărată de câte un dig ca să nu se înnisipeze.

Doi ingineri persani conduceau lucrările. Unul dintre ei, Artacheu, rudă cu Xerxe, era cel mai mare dintre toţi perşii, şi glasul lui răsuna ca un cimbal. La puţin timp după isprăvirea canalului a murit, iar Xerxe i-a plâns pieirea ca pe o mare nenorocire. Pentru tăierea canalului au fost aduşi oameni de toate naţiile şi, vreme de trei ani, aceşti nefericiţi au săpat fără încetare, sub loviturile de bici. Pământul se surpa mereu şi munca trebuia luată de la capăt. Doar fenicienii – se zice – au avut ideea să sape partea de sus a şanţului mai lată decât cea de jos, pentru ca pământul să nu se mai prăvălească înapoi. Iată cât au avut de suferit perşii pentru a satisface capriciile uneui despot. Bunul Herodot, care povesteşte aceste întâmplări, afirmă că regele a comandat această lucrare gigantică mânat de dorinţa de a lăsa cea mai măreaţă mărturie a puterii sale.

Să li se arate tot  

Bineînţeles că grecii ştiau de toate aceste pregătiri. Trei iscoade greceşti au fost trimise la Sardes, unde regele avea cartierul general. Când au fost descoperiţi, grecii au fost puşi la cazne, apoi osândiţi la moarte. Regele a fost înştiinţat şi a poruncit să nu fie executaţi.

Să li se arate tot, zise el dispreţuitor, să treacă în revistă toată infanteria şi întreaga cavalerie, apoi trimiteţi-i teferi şi sănătoşi unde vor ei. Grecii, avertizaţi de primejdia care-i pândeşte, nu vor mai aştepta să fie cuceriţi, ci se vor supune de bunăvoie.

Gorgo

La rândul său, Demarate spartanul, care se găsea la Susa, voi şi el să-şi prevină concetăţenii. Dar se temea că mesagerul lui putea fi capturat, şi depeşele confiscate. Atunci se gândi la un şiretlic comparabil cu cel născocit de Histieu din Milet cu zece ani în urmă. Luă două tăbliţe de lemn acoperite cu ceară, folosite în vremea aceea pentru scris, înlătură ceara, gravă scrisoarea pe lemn, apoi îl acoperi la loc cu ceară. Apoi, pecetluind tăbliţele, le trimise în Lacedemonia. Membrii consiliului rămaseră nedumeriţi la vederea acestor tăbliţe goale. O femeie le dădu răspunsul: Gorgo, soţia lui Leonidas, pe atunci regele Spartei.

Înlăturaţi ceara, zise ea, bănuiesc că mesajul este dedesubt. Zis şi făcut.

Xerxes pedepseste marea cu lovituri de bici

Xerxe pedepseşte marea 

După ce oastea se adună toată la Sardes, Xerxe se pregătea să plece când primi o veste foarte proastă: podul de corăbii clădit cu mare cheltuială peste Hellespont tocmai se rupsese. Abia fusese terminat când vântul a început să sufle puternic, marea dezlănţuită a rupt parâmele, dislocând podul şi înghiţind corăbiile. Prinţul, văzându-şi planurile zădărnicite, căzu pradă unei furii smintite. Porunci să i se dea mării trei sute de lovituri de bici, să se arunce în apă o pereche de cătuşe şi să fie insultată, strigându-i-se: „O, mare, stăpânul meu te pedepseşte pentru că i-ai fãcut rău, deşi el nu te-a jignit. Dar, vrei-nu vrei, el tot te va înfrânge“.

Am putea crede că mai nedreaptă a fost porunca să fie decapitaţi toţi cei care conduseseră lucrările de construcţie a podului distrus. După care podul trebui reconstruit. De data aceasta, au fost făcute două, cu toate măsurile de precauţie posibile. Inginerii, foarte dornici să limiteze riscurile, atât pentru rege, cât şi pentru capetele lor, aşezară corăbiile ţinând seamă de curenţii marini, calculară lungimea ancorelor după direcţia vântului, porunciră să fie fabricate funii speciale, două treimi din fibre de trestie şi o treime din in. Pe podul astfel pregătit au fost aşezate grinzi, apoi scânduri; după aceea s-a turnat pământ peste lemn, pământul a fost bătătorit bine şi s-au înălţat parapete, pentru ca animalele să nu se sperie la vederea valurilor.

Începutul campaniei

Era primăvara anului 480. Xerxe ieşi din Sardes şi se îndreptă spre mare. Jumătate din oştire mergea înaintea lui, cealaltă jumătate în urmă. La mijloc, despărţiţi de restul trupelor printr-o distanţă considerabilă, veneau o mie de cavaleri de elită, apoi o mie de infanterişti, cu vârfurile lăncilor îndreptate spre pământ, apoi zece armăsari sacri din rasa pe care perşii o numeau niceeană şi care întrece în frumuseţe orice altă rasă, apoi carul zeului, gol, ale cărui frâie sunt ţinute de un scutier care mergea pe jos, în sfârşit, regele, el însuşi într-un car tras de cai niceeni. Urma restul gărzii, între care zece mii de oameni ale căror lănci aveau ca mânere o rodie de aur sau argint.

Să mori nu e cel mai rău lucru  

Xerxe se instală în ţinutul Abydos, în vârful unui gorgan pe care fusese construită o terasă din piatră albă, şi admiră priveliştea oştirii şi flotei sale.

Sunt fericit, spuse el.

Cu toate acestea, izbucni în plâns. Artaban, unchiul său, întrebă care este pricina tristeţii sale.

Mi-e milă de oamenii aceştia, răspunse Xerxe, uite cât sunt de numeroşi; într-o sută de ani nu va mai trăi nici unul!

– Ah, zise Artaban, să mori nu e cel mai rău lucru. Viaţa este deseori atât de grea încât moartea apare mai degrabă ca o ieşire salvatoare. La drept vorbind, nu asta mă nelinişteşte. Dar mă tem pentru tine, căci din însăşi măreţia armatei tale reies două neajunsuri. Mai întâi, corăbiile tale sunt atât de numeroase, încât va fi foarte greu să se găsească o radă care să le adăpostească, iar furtunile sunt adesea mai puternice decât oamenii. Pe de altă parte, pământul nu-ţi va putea hrăni trupele; cu cât te vei depărta mai mult de corturi, cu atât mai puternică va fi foametea.

Erau vorbe foarte înţelepte. Se întâmplă, într-adevăr, ca puterea oamenilor, când creşte nemăsurat, să depăşească punctul în care poate fi folosită. Se încurcă în ea însăşi şi se reduce la nimic.

Xerxe îşi alungă curtenitor unchiul şi-l trimise la Susa să vegheze asupra imperiului.

A doua zi, înainte de ivirea zorilor, au ars tămâie pe pod şi drumul a fost presărat cu ramuri de tamarin. Apoi, când prima rază de soare atinse apa, Xerxe făcu libaţii cu o cupă din aur în marea pe care o biciuise odinioară. Rugă Hellespontul să-i îngăduie o campanie fericită şi aruncă în valuri o cupă de libaţiuni, un vas din aur şi o spadă persană. Fără îndoială, era chinuit de remuşcări şi se temea că ofensase valurile atotputernice.

O armată imensă

Apoi oastea ajunse la pod şi regele trecu cu ea. Şapte zile şi şapte nopţi fără încetare perşii defilară sub loviturile de bici. Toate popoarele imperiului trimiseseră oşteni. Perşii şi mezii de rasă purtau coifuri din pâslă, armuri din solzi de metal şi mantii pestriţe. Armele lor erau suliţa, un arc mare şi o spadă agăţată la centură. Coiful asirienilor era ciudat împletit; ţineau în mână o măciucă de lemn cu ţepi de metal şi, după o modă foarte veche, armura de metal era înlocuită de haine din in ţesut foarte strâns, astfel încât loviturile alunecau la suprafaţă. Se remarcau dacii, înarmaţi cu un topor ciudat, numit sagaris, şi popoarele venite din India, arcaşi înveşmântaţi în bumbac, pe care anticii îl vedeau ca pe o ciudăţenie şi îi spuneau „lână de copac“. Sosite de pe ţărmurile Mării Caspice, anumite triburi mergeau acoperite de blănuri de capră, altele cu încălţări până la genunchi, altele cu haine vopsite în culori vii.

Tracii purtau pe cap blănuri de vulpe şi în picioare ciubote din piele de cerb, apoi veneau calibii având pe cap coifuri din bronz împodobite cu coarne şi cu urechi de bou, peste care flutura o egretă, moesii, cu coifuri de lemn, marii înarmaţi cu ţepuşe de vânătoare şi mulţi alţii şi, cei mai neobişnuiţi dintre toţi, sosiţi din cele mai depărtate colţuri ale imperiului, arabii, arcaşi înfăşuraţi în burnuzurile lor de lână, cu cingători de piele, şi negrii, acoperiţi de blănuri de lei şi pantere. Arcurile lor făcute din ramuri de palmier trãgeau săgeţi ale căror vârfuri erau simple pietre ascuţite. Mergeau la luptă vopsiţi cu alb şi cu roşu şi aveau suliţe cu vârf din corn de gazelă.

Apoi, după ce marea aceasta de suflete s-a scurs, Xerxe porunci ca oamenii să fie număraţi. Au fost strânşi zece mii de oşteni, înghesuiţi cât de mult posibil, s-a trasat în jurul lor un cerc, pe cercul acela a fost clădit un zid. Pe urmă au fost îndesaţi în incinta aceasta cât de mulţi oameni încăpeau şi, astfel, socotiţi din zece în zece mii, au fost număraţi oştenii lui Xerxe. Câţi au fost? Vechii istorici ne dau cifre incredibile: un milion şapte sute de mii, spune Herodot. Noi avem motive întemeiate să credem că e prea mult. Cu toate acestea, este adevărat că era o armată imensă. Când înainta prin ţinuturile sălbatice ale Traciei şi Tesaliei, seca fluviile, care nu ajungeau să le astâmpere setea.

*****

sursa: Robert James, Istoria antică repovestită pentru copii, trad.: Diana Şerban, ed. Lucian Borleanu, Bucureşti, Lucman, 2005, p. 53-58

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: