Viaţa lui Michel de Montaigne

Copilăria. Educaţia   

Michel de Montaigne s-a născut la 20 februarie 1533, aparţinând unei vechi familii de negustori din Bordeaux. Educaţia primită în spiritul cel mai liberal cu putinţă nu va rămâne fără efect asupra înclinaţiilor şi convingerilor de mai târziu. Într-o vreme în care regimul educativ al copiiilor se definea prin rigiditate şi asprime, metodele lui Pierre Eyquem, tatăl lui Montaigne, impresionează prin tactul şi ingeniozitatea procedeelor utilizate.

Astfel, pentru a-şi deprinde fiul cu vorbirea corectă a limbii latine, angajează un profesor german, Horstanus, care, posedând la perfecţiune această limbă, nu cunoştea niciun cuvânt francez. Pe calea unui contact direct, permanent, limba latină trebuia învăţată în chip natural, fără efort, aşa cum copiii pot deprinde o limbă străină fără a şti când şi cum au învăţat-o. În acelaşi scop, valeţii, cameristele, întregul personal de serviciu, instruiţi în folosirea termenilor uzuali, aveau obligaţia de a se adresa micului Michel exclusiv în limba latină. Astfel că, mărturiseşte Montaigne:

“Fără metodă, fără carte, fără gramatică, fără bici şi fără lacrimi, am învăţat o latină tot atât de pură pe cât o ştia profesorul meu, pe care n-o puteam amesteca cu alta, nici altera”.

„Captivitate”

La vârsta de 6 ani e internat pentru a-şi face studiile la un colegiu din Bordeaux; cunoaşterea limbii latine, inteligenţa precoce i-au făcut posibil accesul rapid într-o clasă superioară, dar, cu tot tratamentul excepţional şi favorurile de care s-a bucurat, Montaigne pare a fi suportat cu greu condiţiile de „captivitate”; colegiul nu a însemnat pentru el decât pierderea libertăţii şi supunerea la reguli comune de viaţă. Ingrat, se plânge că n-a reuşit decât să mai uite din limba latină, neglijând faptul că aici şi-a însuşit cu adevărat limba franceză în care-şi va scrie Eseurile.

Unic şi impresionant periplu interior

Eliberat, în sfârşit, din această „temniţă a tinereţii captive”, revine la castelul familiei, manifestând un interes deosebit pentru sporturile tinerilor gentilomi, scrima şi călăria. Gustul pentru călătorii îl resimte cu o intensitate deosebită încă din perioada adolescenţei, şi însuşi conţinutul Eseurilor nu va fi altceva decât relatarea unui unic şi impresionant periplu interior. E încă una din formele de manifestare a nevoii de libertate, atât de caracteristică umanismului din Renaştere:

„Voiajul mi se pare un exerciţiu profitabil. Sufletul e încontinuu stimulat să observe lucruri noi şi necunoscute, şi nu cunosc o şcoală mai bună, după cum am spus adesea, în pregătirea pentru viaţă, decât să-i înfăţişezi în permanenţă adversitatea atâtor vieţi, fantezii şi obiceiuri, şi de a-l face să guste o atât de perpetuă varietate a formelor naturii noastre” (Eseuri)

De altfel, Montaigne trăieşte intr-o epocă în care, după îndelungata şi sterilizanta domnie a scolasticii, lumea intelectuală îşi lărgeşte orizonturile, alimentată de cunoştinţe noi care-i vin din toate direcţiile. Compilatorii oferă curiozităţii publice fapte ciudate, de necrezut, obiceiuri bizare şi credinţe extravagante, care par totuşi fireşti în alte regiuni ale universului. Interesul lui Montaigne faţă de antichitate nu e câtuşi de puţin diminuat prin această avalanşă de noutăţi senzaţionale. Dar, asupra acestui spirit însetat de cunoaştere şi adevăr, înclinat în chip natural spre generalizări filosofice, ea are darul nu numai de a-i îmbogăţi cunoştinţele, ci de a-l întări totodată în convingerea despre o anumită relativitate a celor omeneşti. E dificil adeseori de făcut o demarcaţie strictă între adevăr şi eroare, între realitate şi imaginatie…

Oamenii, va scrie Montaigne după 1572, hotărăsc să admită cutare adevăr şi să respingă altul, fiecare după judecata lui; dar au în spiritul lor o idee exactă asupra limitei dintre posibil şi imposibil? Ceea ce părea imposibil ieri, mâine poate fi un fapt de experienţă, şi dacă e de ales între două mărturii, e de preferat evidenţa directă, argumentul intuitiv, concluziilor formulate de ratiune…

Îşi face studiile juridice la Facultatea din Toulouse, una dintre cele mai renumite din acea epocă, pentru calitatea învăţământului; mulţime de studenţi vin aici din toate colţurile Franţei, şi Montaigne are posibilitatea de a stabili relatii cu personalităţi de seamă, faţă de care îşi manifestă o admiraţie neţărmurită, nu fără efect asupra convingerilor sale umaniste. Se împrieteneşte astfel cu Denys Lambin, reputat elenist, îndeosebi cu Adrien Turnébe – „mon Tournebus” -, căruia îi consacră în Eseuri un pasaj plin de căldură:

„L-am văzut pe Adrien Tournebus, care, neavând o altă ocupaţie decât aceea a literelor, era cel mai de seamă om dintr-o mie de ani şi care n-a avut totuşi nimic pedant decât portul robei şi un fel mai aparte în comportare, care putea să nu însemne civilizaţie în genul unei curtezane, dar astea sunt nimicuri” (Eseuri).

Montaigne şi schisma religioasă

Dar nici studiul, nici relaţiile nu l-au putut absorbi cu totul pe tânărul Montaigne, pentru a nu acorda atenţie evenimentelor politice şi religioase ale timpului. Cel mai important, mai grav, prin implicaţiile politice şi morale, era schisma religioasă. Partizanii catolicismului şi ai Reformei s-au acuzat reciproc de erezie şi, în numele unei cauze religioase, polemica s-a manifestat cu o virulenţă impresionantă.

Dar o dată conflictul produs, numeroase au putut fi întrebările ce au frământat conştiinţele sensibile ale vremii, nu mai puţin pe Montaigne. Întrucât în joc se află în primul rând soarta creştinismului, de ce Providenţa divină nu a intervenit pentru a preveni un dezastru ireparabil ? Apoi, dacă a denunţat dogmatismul şi abuzurile Bisericii catolice, pentru ce Reforma e o erezie?

Planurile Reformei, cutezanţa celor care au aderat la această mişcare protestatară îl impresionează pe Montaigne, ca de altfel pe toţi cei nemulţumiţi de doctrina şi practicile Bisericii catolice, între care şi numeroşi tineri amatori de noutate şi aventură. Cu toată independenţa spiritului său şi îndrăzneala cugetării, Montaigne rămâne deoparte; noutatea, hazardul, aventura exercită o puternică atracţie asupra sa, dar plăcerea de a se avânta pe o mare furioasă, necunoscută, tinde a se epuiza mai curând pe planul imaginaţiei contemplative.

Izolarea sa nu va fi însă niciodată aceea a unui metafizician retras în turnul de fildeş al reflecţiilor solitare, planând impasibil deasupra tumultului epocii sale. Va admira şi cultiva într-un fel ataraxia stoicilor, considerând-o drept una din virtuţile cardinale ale înţelepciunii; dar nu va pregeta să intervină cu fermitate, mai târziu, în conflictul dintre catolici şi protestanţi, punând în slujba acestei cauze simpatia pe care o iradia, supleţea dialectică a spiritului său, dispus să reţină şi să concilieze ceea ce i s-ar fi putut întăţişa ca pozitiv în opiniile cele mai divergente. Anti-dogmatismul Reformei, rolul acordat naturii umane nu-l pot lăsa indiferent. Nimeni nu a insistat mai mult decât Calvin asupra responsabilităţii umane şi forţei normative a naturii; dar Montaigne îşi va fi dat curând seama că respingând viziunea cosmologică a Scolasticii, Reforma nu a însemnat în fond orientarea spre autonomia conştiinţei şi afirmarea încrederii în resursele naturii umane. În ciuda revendicărilor sale în favoarea drepturilor gândirii individuale, Calvin admite teza despre perversiunea funciară a naturii, fără a fi suprimat în fond dogmatismul, ci transpunându-l doar, în numele autorităţii Sfintei Scripturi, în interioritatea conştiinţei…

În ce mai constă atunci superioritatea noii religii? Greu de spus în ce măsură una valorează mai mult decât cealaltă. Şi dezamăgit, dornic în acelaşi timp să-şi asigure tihna necesară meditaţiei, Montaigne adoptă atitudinea pe care o va păstra de-a lungul întregii sale vieţi: va rămâne catolic, fidel religiei în care s-a născut, tot aşa după cum e francez şi gascon…

Membru al Parlamentului din Bordeaux

Împrejurările. reputaţia, stima concetăţenilor au putut determina la un moment dat alegerea lui Michel de Montaigne ca membru al Parlamentului din Bordeaux, instituţie menită a contribui la asigurarea justiţiei regale. Din compoziţia ei făceau parte nobili, prelaţi, şi mai cu seamă reprezentanţi ai marii burghezii. Familia lui Montaigne aparţinea acestei ultime categorii. E prea puţin cunoscută însă activitatea pe care a desfăşurat-o în calitate de parlamentar. Conformându-se temperamentului său natural, înclinaţiei sale spre moderaţie şi atitudine contemplativă, se pare că Montaigne a jucat un rol secundar, neputand împărtăşi nici morga colegilor, nici fanatismul lor intolerant. Inteligenţa lui suplă, pătrunzătoare, refractară exceselor l-a ajutat să surprindă cu uşurinţă relativismul justiţiei regale, să disceamă adevărul ascuns adeseori la antipodul argumentelor care puteau atrage asupra cuiva privarea de libertate sau pedeapsa cu moartea.

Farmecul celei mai frumoase prietenii

Viaţa parlamentară nu i-a produs în fond nici o satisfacţie. I-a oferit însă prilejul de a face cunoştinţă cu La Boetie şi de a cunoaşte farmecul celei mai frumoase prietenii. Admirator al lui Caton, Montaigne a crezut a vedea în La Boetie încarnaţia acelei moralităţi superioare pe care o admira în scrierile stoicilor. Recunoaşte în caracterul tânărului său prieten acea forţă bărbătească şi fermitate a voinţei de care spiritul său uşor diletant era lipsit, preţuindu-l nu numai pentru calităţile sale de fin intelectual şi admirabil partener în discuţii, ci nu mai puţin pentru virtuţile sale morale şi acel simţ al demnităţii care îndreptăţeau comparaţia cu modele ale antichităţii. Cei doi prieteni se completau admirabil, şi legătura lor, în care Montaigne a voit să vadă rodul unei predestinări, ne apare ca o expresie particulară, floare impresionantă a umanismului din Renaştere, realitate morală, artistică şi filosofică în acelaşi timp, modelată după canoane ilustre.

Nu avea calităţile unui bun curtezan

Nu e de mirare că Montaigne a socotit irespirabilă atmosfera Parlamentului, preferând să stea deoparte cât mai mult posibil. Dar, în noiembrie 1561, i se încredinţează o misiune specială pe lângă rege. Nu se ştie nimic în legătură cu scopul acestei misiuni; avea de altfel relaţii la curtea pe care o frecventase cu diferite prilejuri. Observator sagace, îi cunoaşte destul de bine viaţa şi moravurile, pentru a nu-şi mai face iluzii asupra celor de care depindea soarta poporului. Lipsit de ipocrizie, de duritate, de acea graţie superficială şi elasticitate a caracterului care puteau asigura succesul în lumea „înaltă”, nu avea calităţile unui bun curtezan. Dezgustat, sfârşeşte prin a evita contactul cu această societate, „la servitude des cours”, pe care nu e dispus să o prelungească „…jusqu ‘en sa taniere” (Eseuri). La urma urmei, ce înseamnă un rege, pentru a ne prosterna în faţa lui cu atâta umilinţă? „Laşitatea, nehotărârea, ambiţia, necazul şi invidia îl stăpânesc ca pe oricare altul, şi grija şi teama îl strâng de gât în mijlocul armatelor sale… Dacă e un om abil şi un suflet nobil, regalitatea adaugă prea puţin fericirii sale: îşi dă seama că nu e decât iluzie şi înşelătorie…”.

Refugiu în singurătatea bibliotecii

Retras în castelul său din Périgord, regiune din sud-vestul Franţei, Montaigne renunţă la cariera de magistrat pe care o îmbrăţişase în tinereţe, pentru a se dedica unei vieţi tihnite şi independente, în care lectura, meditaţia şi introspecţia cea mai pasionată au fost preocupările sale de predilecţie. Dacă cineva ar fi pătruns in turnul principal al castelului, urcând treptele până la ultimul etaj, ar fi ajuns într-o încăpere strâmtă, înţesată cu cărţi – vreo mie de volume -, aşa fel rânduite în rafturi încât să dea posibilitatea celui ce sta la masa de lucru să le îmbrăţişeze dintr-o singură privire. Şi-a amenajat acest colţ retras, departe de larma domestică, pentru a putea citi şi medita în tihnă: „După părerea mea, nenorocit e acela care la el acasă nu are un colţ al său”. Acolo îşi notează reflecţiile, materia Eseurilor sale, fără ordine sau plan, petrecându-şi „…cea mai mare parte a orelor din zi”.

Îşi părăseşte totuşi uneori castelul pentru a vizita pe cei câţiva nobili din împrejurimi cu care întreţine relaţii de prietenie, căci Montaigne, temperament meridional, iubeşte mult conversaţia („Cel mai rodnic şi mai natural exerciţiu al spiritului nostru este, după părerea mea, conversaţia”) şi mai cu seamă discuţia în contradictoriu („E plicticos ca într-o discuţie toată lumea să fie de aceeaşi părere”). De altfel, refugiul în singurătatea bibliotecii nu e decât o manieră mai rafinată de a-şi satisface această nevoie, printr-un pasionat dialog cu sine însuşi…

sursa: Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Polirom, 1998, p.149-153