Cafenele de altădată. Terasa Oteteleşeanu

Terasa Otetelesanu

„Afumătoarea de vorbe“  Evocând lumea artiştilor şi relaţiile mult mai strânse dintre scriitori în primul deceniu al secolului XX, Tudor Arghezi remarca, prin 1942, că ceea ce contribuia atunci la păstrarea armoniei dintre corifeii literelor româneşti era „un sentiment de solidaritate mai sincer, care înrudea, în politeţea literară, pe confraţii din şcoli antagoniste, toleranţi în atitudinile extreme, unii faţă de alţii, dar cred că, în mare măsură, şi locaşul simpatic şi larg al cafenelei unde se întâlneau“. Socotit el însuşi un „stâlp al cafenelei“ – încerca să-l concureze chiar, în această direcţie, pe Ion Minulescu -, Arghezi făcea referire expresă la „Terasa Oteteleşeanu“ devenită, timp de câţiva ani înainte de primul război mondial, „Academia liberă a scriitorilor“. Poetul deplângea dispariţia ei în favoarea a ceea ce el numea „mausoleul cu cripte suprapuse al marelui palat al telefoanelor“.

Într-adevăr, prin 1930-1931, dispărea sub loviturile târnăcoapelor Primăriei Bucureştilor ceea ce fusese mai întâi vestita casă a familiei Oteteleşeanu şi apoi „afumătoarea de vorbe“ – Terasa, ocupând, într-o clasificare aproximativă a etapelor parcurse de boema literară bucureşteană, un binemeritat loc al treilea, după alte localuri asemănătoare – Fialkowski şi Kübler.

Pentru a ajunge însă la sfârşitul primului deceniu al secolului XX, când a început  funcţioneze „Academia de la Terasă”, cum mai era supranumit localul, să zăbovim o clipă asupra istoriei spectaculoase, dar şi romantice a clădirii în care şi-a desfăşurat activitatea.

Fosta şi noua soţie în aceeaşi curte

Casele aflate pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, acolo unde există acum Teatrul de revistă „Constantin Tănase” şi Palatul Telefoanelor, au aparţinut, până în anul 1876, vornicului Iancu Oteteleşeanu şi celei de-a doua soţii a lui, Elena Oteteleşeanu, născută Filipescu. Se căsătorise cu ea în 1861, din dragoste, o iubire venită pentru el cam târziu şi, tocmai de aceea poate, mai cu năbădăi. Lucru şi mai neobişnuit, împreună cu cei doi, nu în aceeaşi casă, dar în aceeaşi curte, continua să vieţuiască fosta soţie a vornicului, Safta Oteteleşeanu, născută Câmpineanu, care, ne spune Gheorghe Crutzescu în a sa lucrare, Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi, „în fiecare zi de la Dumnezeu venea să-l vază, vedea de casa lui, de lucrurile lui şi îl îngrijea dacă era bolnav…, căci Safta şi cu Elena se împăcaseră în faţa Icoanei Maicii Preciste, la Sărindar, şi de atunci au trăit în prietenie şi întru dragostea lor pentru acelaşi bărbat“.

„Locul de întâlnire cel mai ales din Bucureşti şi din toată ţara” 

Reşedinţa Oteteleşenilor a rămas în epocă şi în memoria posterităţii ca un loc emblematic pentru Capitala celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX. Era „locul de întâlnire cel mai ales din Bucureşti şi din toată ţara” al înaltei noastre societăţi, renumit prin petrecerile şi balurile organizate aici timp de aproape trei decenii. Erau vestite strălucirea, bunul gust, conversaţiile interesante şi spumoase şi, nu în ultimul rând, solicitudinea şi bonomia gazdelor. Antrenul era asigurat de muzica orchestrei conduse de vestitul Ludovic Wiest. Reuniunile din saloanele casei Oteteleşeanu şi-au avut chiar şi cronicarul lor fidel, timp de un sfert de veac, în persoana lui Mişu Văcărescu-Claymoor.

Toate lucrurile frumoase au un sfârşit 

Dar cum toate lucrurile frumoase au un sfârşit, aşa s-a întâmplat şi cu primitoarea casă Oteteleşeanu. Încet-încet s-a stins, odată cu moartea lui Iancu Oteteleşeanu, la 8 mai 1876, şi apoi cu cea a Elenei Oteteleşeanu, survenită la 4 decembrie 1888, după ce un timp continuase, de una singură, să fie o exemplară amfitrioană. Cei doi neavând urmaşi, prin testament casa a rămas moştenire lui Ioan Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei Regale care, la rândul său, a donat-o Academiei Române. Mobilele, covoarele, goblenurile Oteteleşenilor au fost scoase la mezat, vânzându-se ca pâinea caldă. Din 1889 şi până către sfârşitul secolului XIX, casa este închiriată Cercului Regal, devenit apoi Clubul Regal, nu de mult înfiinţat. Încăperile sunt reamenajate, redistribuite corespunzător nevoilor clubului. Rămân intacte sala de bal, biblioteca şi biroul fost al lui Iancu Oteteleşeanu, salonul galben unde primea Elena Oteteleşeanu şi sera.

Terasa Otetelesanu - pictura de Camil Ressu

După 1900, casele Oteteleşeanu sunt date cu chirie unor restauratori, dintre care primul a fost un anume Mihai Stere (după unele surse documentare numele său real era Mihai Sterescu). Lui îi revine meritul de a fi fost primul antreprenor şi creatorul „Terasei Oteteleşeanu”, cafeneaua despre care s-a scris şi s-a vorbit poate cel mai mult, dat fiind renumele ce i l-a creat prezenţa acolo a vârfurilor literaturii române din acea perioadă, ca şi a multor reprezentanţi vestiţi ai artelor plastice din ţara noastră. Pe unii dintre ei i-a imortalizat pe pânză Camil Ressu, în compoziţia pe care a intitulat-o sugestiv Academia de la Terasă sau Cafeneaua Oteteleşeanu. În tablou apar, aşezaţi la aşa-zisa „masă a scriitorilor”, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Corneliu Moldovanu, pictorii Alexandru Szathmari şi Iosif Iser, precum şi compozitorul Alfonso Castaldi. Însuşi Iser i-a surprins în desenele sale pe unii dintre celebrii frecventatori ai Terasei.

Un patron antipatic

Despre antreprenorul Terasei ştim extrem de puţine lucruri. Descrierea pe care i-o face lui şi localului unul dintre cei care frecventau cafeneaua Oteteleşeanu, scriitorul Victor Eftimiu, nu este deloc măgulitoare. „Bietul Mihai Stere, patronul… era un om destul de antipatic” – ne spune autorul Cocoşului negru. Şi tot el adaugă: „Consumaţia şi curăţenia localului lăsau de dorit, iar pianola [instrumentul se afla plasat într-o încăpere vecină sălii de consumaţie a cafenelei – n. n.] enerva discuţiile, exaspera vocile şi sporea tristeţea localului de culoare castanie, cu mese nude şi tărâţe pe podea”.

Dar ce spaţiu ocupa cafeneaua Oteteleşeanu? Ne-o precizează acelaşi Victor Eftimiu: „…Terasa se rezuma în prima sală, pe dreapta. În această încăpere, cea mai puţin vastă, era casa, două, trei mese de patru persoane şi două mese mari, una în dosul uşii, alta mai în fund, lângă uşa ce da în sala cu pianola. Avea şi canapea de piele“.

Victor Eftimiu îşi aminteşte cu neplăcere de existenţa pianolei automate „instalată în încăperea obscură de alături şi care, pentru zece bani, cânta La Arme a lui Castaldi”, ca şi de faptul că femeia care păzea uşa „nu iubea tăcerea“, drept care făcea să funcţioneze pianola. Scriitorul mărturiseşte că a surprins-o, nu o dată, „introducând fatidicul gologan, când liniştea se prelungea, şi delectându-se la sunetele celebrului marş, care a trecut Dunărea cu entuziasm şi s-a întors cu holera …“ (referire la participarea României, în 1913, la al doilea război balcanic).

O terasă de succes  

Descrierea cea mai precisă, mai completă şi mai sugestivă a atmosferei „Academiei de la Terasă“ aparţine însă pictoriţei Claudia Millian, obişnuită a Terasei, alături de soţul ei, poetul Ion Minulescu. S-o urmăm în ambianţa cafenelei şi a celor prezenţi acolo.

Mai romantică, ea adaugă spaţiului ocupat de „Academia liberă a scriitorilor“ – denumirea îi aparţine – şi „grădina ei pavată cu pietriş, populată cu mese de fier şi cu chelneri în bluze albe, admiratori ai visătorilor cu lavaliera în vânt şi cu verva înflăcărată“. Tot de la Claudia Millian aflăm că, din fericire, Terasa nu avea orchestră sau altfel de muzică, cum nu avea nici băutură. Doar în serile liniştite de vară, din spatele clădirii, unde funcţiona grădina Teatrului de operetă, răzbateau „fâşii de melodii plutitoare în aer, care se prelingeau de la teatrul din spate, unde Leonard desfăta publicul şi mai ales femeile, cu operetele lui Strauss şi Kalman“.

În grădina de vară, numită tot Oteteleşeanu, îşi prezenta spectacolele trupa de operetă condusă de C. A. Grigoriu, el însuşi cântăreţ de operă şi operetă.

Cel care dădea savoare şi însufleţea serile Terasei era Ion Minulescu, tânăr, plin de entuziasm, întotdeauna corect îmbrăcat şi nedespărţindu-se de accesoriile de îmbrăcăminte socotite de el obligatorii – pălăria, mănuşile şi bastonul. În jurul lui se aflau, în fiecare seară, tinerii din „grupul nostru“. Iată-l apărând pe cel mai orgolios poet al boemei literare, Alexandru-Theodor-Maria Stamatiad; „expansiv şi melancolic în acelaşi timp, avea veşnic o carte subsoară, fie că venea la Terasă, fie că pleca la Universitate“. La masa aşezată mai în fundul localului îl vedem „sobru şi cu maturitate precoce” pe poetul Corneliu Moldovanu, care „nu-şi Iăuda scrisul, dar păstra în atitudine o superioritate de profesor“, comportament motivat poate şi de poziţia pe care a ocupat-o multă vreme, aceea de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români.

În sala de consumaţie intră „cel mai distrat om care ne ieşise vreodată în cale“, adică poetul neoclasic Dimitrie Nanu, reprezentând „o tovărăşie simpatică, prin ciudăţeniile ei“. Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, A. Mândru, Mihail Sorbul, doctorul Costică Nanu, un frate al său, aflaţi şi ei acolo, ca şi Ion Minulescu, îşi dispută „prezenţa poetului Nanu la masa lor“. De o bunătate nefirească, Dimitrie Nanu, apariţie inocentă în atmosfera de multe ori diabolică a Terasei, „credea omenirea bună ca în Biblie… plutea în abstract abia simţind duritatea materiei şi luciditatea realităţilor”, fapt ce făcea ca pe seama lui să circule tot felul de poveşti, adevărate, deşi neverosimile.

Ciudata poveste a unui palton

Cea mai teribilă, trecută în anecdotică, este cea a paltonului cumpărat poetului de chiar fratele său, medicul. Obiectul, uitat de Dimitrie Nanu cine ştie pe unde, a fost găsit, dar şi purtat, de un alt confrate în ale scrisului. Întâlnindu-l pe noul „posesor“ al paltonului său, cu candoarea-i caracteristică, Dimitrie Nanu îl felicită pentru alegerea făcută în cumpărarea numitului obiect de vestimentaţie, fară să-şi dea seama că, de fapt, acesta îi aparţinuse cândva.

Iată că, în cafenea îşi fac aparitia poeţii Oreste, „sfios ca o fecioară“, George Stratulat, „cu preocupări de colecţionar în embrion”, şi Eustaţiu Măciucescu, „cititor de literatură şi iubitor de poezie“, care toată viaţa a fost casierul Societăţii Scriitorilor Români, renumită prin aceea că „poseda proprietăţi fără venituri şi membri fără cotizaţie”. Deşi nu este scriitor, el are „un dar de povestitor avizat“. Persoană cultivată, „contribuia cu prezenţa lui la animarea întâlnirilor noastre, sfătos la vorbă şi frumos la chip”.

În grupul artiştilor plastici prezenţi la Terasă alături de scriitori este rumoare. Pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Alexandru Szathmari, Cecilia Cuţescu, Francisc Şirato, caricaturistul epocii, Petrescu-Găină, precum şi sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Storck şi Oscar Spathe.

Ardelenii, mai retraşi 

La altă masă, retraşi, ba chiar sfioşi, îi recunoaştem pe Ioan Slavici „cuvântătorul sfătos”, pe Octavian Goga, „cântăreţul cu ochii albaştri ca cerul Carpaţilor”, pe Ilarie Chendi, cu „ochii scânteietori de inteligenţă şi răscoliri“, contrastând cu Emil Isac „cu înfăţişarea lui placidă, cu o cuminte seninătate interioară“, Şt. O. Iosif, care, împreună cu Liviu Rebreanu „cu privirea aţintită asupra dramei celor urgisiţi şi umili, blond ca un lan de grâu în plin soare” reprezentau şi ei „Ardealul gânditor, idealul istoric şi înfrăţirea neamului de grai românesc“.

Coşbuc alungat de un chelner 

Lor li se va alătura, pentru un timp, şi George Coşbuc. Acesta, potrivit unei anecdote de largă circulaţie, păţise ruşinea de a fi fost alungat de la Terasă de un chelner care nu-l recunoscuse, pe motiv că s-a aşezat, fară să aibă dreptul, la „masa scriitorilor“.

Şi, ca în fiecare seară, printre scriitorii şi artiştii plastici veniţi la obişnuita întrunire de la Terasă este prezentă şi Violeta, „o admiratoare a scrisului“, o fată tânără şi frumoasă, „vivandieră a clanului, muză şi prietenă” care „nu era una din «necredincioasele boeme», fiindcă cu statomicie, apărând «visul», ea a rămas credincioasă Terasei”.

Mai sunt prezenţi şi doi „intelectuali necreatori“, originali, fiecare în felul lui putând întruchipa „tipuri“ de Comedie Umană. Este vorba de Iorgu Metaxa, „avocat fără pasiune“, şi de Aurel Braţu – „profesor fără entuziasm, fiindcă amândoi, cu un discernământ tăios, judecau la rece alcătuirea superficială a profesiunii lor“.

Sfârşit 

Despărţindu-ne de această lume a „Academiei de la Terasă”, dispărută acum, dar atât de bine surprinsă de fina observatoare care a fost Claudia Millian, mai precizăm că existenţa Cafenelei Oteteleşeanu a fost destul de scurtă. Practic, ea a funcţionat din plin doar trei-patru ani, începând din 1910 şi până în preajma primului război mondial. Activitatea ei „literară“ s-a reluat şi după 1918, dar mult mai palid şi nesemnificativ, poate şi pentru că o parte din cei care au animat-o au pierit pe front, ori în alte circumstanţe, iar ceilalţi şi-au deplasat preferinţele către alte cafenele unde a funcţionat boema literară, precum „Capşa“, „Café de la Paix“, iar mai târziu, „Corso“.

Ceea ce au început să facă trecerea timpului şi uitarea, a fost desăvârşit „într-o primăvară grea de tragedii municipale”, cum scrie inspirat Victor Eftimiu, când a fost dărâmată casa Oteteleşeanu, păstrătoare a amintirii atâtor glorii artistice din urmă cu un veac.

sursa: dr. Mioara Ioniţă, Cafenele de altădată. Terasa Oteteleşeanu în Magazin istoric, octombrie 2003, p. 38-41

Un răspuns

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: