Idealul uman al Renaşterii

Marsilio Ficino

Din punct de vedere al eşafodajului teoretic şi ideologic, Renaşterea a marcat triumful umanismului. Impulsul raţional şi critic al umaniştilor s-a amplificat: individul, ca unitate trup-spirit, se defineşte prin autocunoaştere raţională, voinţă de a şti şi de a acţiona, responsabilitate şi libertate. Îndatorirea omului pe pământ este descoperirea de sine şi descoperirea lumii, pe care o reproduce prin cuvânt şi formă, potrivit definiţiei pe care J. Buckhardt a dat-o Renaşterii ca fenomen de civilizaţie. Înzestrat de Dumnezeu cu capacităţi cognitive (intelectul), omul beneficiază de liber arbitru: are deci puterea de a alege neconstrâns între bine şi rău.

Disputa legată de capacitatea fiinţei umane de a discerne şi alege în cunoştinţă de cauză a căpătat aspecte teologice, ea opunând pe partizanii libertăţii şi responsabilităţii cognitive şi etice (Erasmus, Rabelais) adepţilor predestinării, în frunte cu părinţii Reformei protestante, Martin Luther şi Jean Calvin. „Fă ce vrei”, deviza membrilor congregaţiei Thelême („aşa-mi place”) din romanul Gargantua şi Pantagruel al lui François Rabelais, se întemeiază însă nu pe bunul plac, ci pe asumarea principiului creştin exprimat de Sfântul Augustin „Iubeste şi fă ce vrei.” Iubirea creştină, ca sursă de cunoaştere prin contopirea cu esenţa divină, este călăuza fiinţei prin hăţişurile lumii. Adevărul uman este relativ şi particular. Adevărul absolut este adevărul lui Dumnezeu cu care intelectul, prin iubire, se contopeşte. Sufletul, care este esenţa fiinţei, este o frântură din divinitate, arată umanistul florentin Marsilio Ficino pe urmele lui Platon, este oglinda trupului. Frumuseţea, ca atribut al divinului, este aşadar dăruită şi omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Iar prin iubire spirituală omul se împărtăşeşte din valorile supreme. Aceasta este, în esenţă, tendinţa majoră a primei Renaşteri, a aşa-numitului Quattrocento (Renaşterea florentină), dominat de spiritul Academiei neoplatonice patronată de Lorenzo Magnificul.

În cea de-a doua etapă a Renaşterii, în Cinquecento, viziunea antropocentrică caracterizată prin armonia perfectă (De divina proportione a lui Leonardo da Vinci) se diversifică, pentru că spiritul iscoditor trece dincolo de marginile lumii cunoscute. Diversitatea aspectelor lumii (manifestată prin aventura maritimă care duce la descoperirea Lumii Noi şi la ocolul Pământului, prin afirmarea mentalităţii experimentale – cunoaşterea se bazează pe observaţie şi experiment), observate direct, induce o conştiinţă a cantitativului, a pluralităţii, de unde o diversificare a adevărurilor. Absolutul se dizolvă în relativ, în îndoială, în căutarea multiplă a adevărului. Este calea deschisă spre Reforma religioasă şi spre mentalitatea baroca, încărcată de tensiuni, de nelinistea căutării, care caracterizează societatea europeană în ultimul sfert al secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea (il Seicento).

Dar Renaşterea clasică, nutrită de spiritul echilibrat, sobru, raţional, armonios, cultivat şi prosper al Florenţei Medicilor, amplificată apoi la nivelul întregii Italii şi al altor ţări europene, s-a manifestat în câteva direcţii majore. Fundamentele ei teoretice, prezentate mai sus, şi care într-o mişcare complexă au fost alimentate şi au generat la rândul lor componente politice, economice şi sociale, au generat un ideal uman complex: omul Renaşterii, dinamic şi complex, este la nivel social principe, om al armelor, ecleziast, funcţionar al statului, negustor, bancher, literar, artist.

Idealul umanist renascentist, uomo universale, este activ şi contemplativ deopotrivă, explorează noi tărâmuri, spirituale şi geografice şi le descrie şi analizează ştiinţific, literar şi artistic. Spaţiul său de locuire, material şi spiritual, este cetatea pe care, din punct de vedere politic sau artistic, o reprezintă ca „cetatea ideală”. Se poate spune aşadar cu deplin temei că dacă manifestările Renaşterii ca fenomen de civilizaţie se desfăşoară pe multiple planuri, nivelul de excelenţă este acela cultural. Cultura este spaţiul virtual al infinitelor posibilităţi, al creaţiei nelimitate, iar produsele culturale ale Renaşterii au marcat definitiv istoria civilizaţiei umane. Extraordinara emulaţie între oraşele italiene spre a găzdui artişti şi a încuraja manifestările artistice de orice fel, competiţia între principi spre a întemeia şi patrona academii, ateliere artistice, construcţii, activităţi literare au transformat Italia într-o patrie a artelor. Printr-o benefică emulaţie, spiritul acesta s-a manifestat şi în Franţa, Ţările de Jos, Anglia, Spania, Germania, Polonia, Cehia, Ungaria.

sursa: Valentin Băluţoiu, Constantin Vlad, Istorie. Manual pentru clasa a 10-a, Bucureşti, ALL EDUCATIONAL, 1999, pag. 13-14

Un răspuns

  1. Interesaant…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: