Cărţile au suflet

carte

Habent sua fata libelli (Cărţile îşi au destinul lor), spune dictonul clasic al lui Terentianus Maurus. Trăind ani de zile printre cărţi, m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărţile au şi suflet.

O bibliotecă nu e pur şi simplu un loc de depozitare a câtorva mii de volume, ci şi un lucru viu, cald şi familiar. Nu cred în afirmaţia autorului „Mizerabililor”: „Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri”. Prieteni siguri, neîndoielnic, nu şi prieteni reci, adică indiferenţi sau nepăsători. E destul să priveşti cu atenţie rafturile pline care acoperă pereţii ca să-ţi dai seama că emană din ele fluide liniştitoare. Nu te simţi niciodată singur printre cărţi. Nu există prezenţe mai prietenoase, lucruri mai în stare să-ţi ţină tovărăşie, şi nu un ceas de călătorie, ci o întreagă viaţă. Nu ne pretind în schimb decât să ne facem, la rândul nostru, timp pentru ele.

Există încăperi care, deşi conţin numeroase cărţi, rămân neprimitoare. Intrând în ele, simţi o ostilitate surdă. E limpede că nimeni n~a mai petrecut acolo o oră de reculegere. Cârpa de praf a gospodinei şi-a făcut datoria, periodic, şi atât. Cotoarele colorate şi-au pierdut strălucirea. Cărţile au ochii stinşi.

O bibliotecă frecventată zilnic este cu totul altceva. Fiecare volum pare treaz şi în aşteptare. Sunt, în rafturi, cărţi necitite de mult, dar care nu se plictisesc aşteptând, căci ştiu că o mână expertă le va adăposti într-un târziu, le va răsfoi sau le va muta pe noptieră.

Răbdarea cărţilor e infinit mai mare decît a oamenilor. Ele s-au obişnuit să vadă chiar şi secolele scurgându-se unele după altele. Faţă de longevitatea cărţilor, aceea a broaştei ţestoase sau a Stejarului este derizorie. Din când în când, îşi schimbă proprietarul, dar nu se neliniştesc. Li se pare în firea lucrurilor. Se lasă, fără să protesteze, însemnate de proprietarii succesivi. Probabil că trăiesc, în anumite momente, bucuria de a fi redescoperite şi luate în stăpânire.

În adolescenţă îmi aveam cărţile preferate, pe care fie le primisem, fie le scosesem din biblioteca părintească: cea mai mare plăcere era să şterg eventualele semnături şi să o aşez la vedere pe a mea însumi. Ca să se ştie cui aparţine cartea. Astfel de gesturi nu arată doar că există în noi un instinct de proprietate asupra cărţilor, ele nu sunt numai mărturii ale trecerii lor prin mai multe mâini, ci şi o dovadă de comunicare statornică.

Mâinile cititorilor, punându-şi pecetea pe cărţi, le pipăie sufletul nevăzut, îngăduindu-le să-şi dezvăluie ataşamentul. O carte pe care nu se vede nici o urmă de creion mi-a făcut totdeauna o impresie vag neplăcută. Nu iubesc cărţile pe care abia s-a zvântat cemeala tipografică şi nici, în mod special, cărţile vechi. Nu mă consider, în sens propriu, un bibliofil. Iubesc cărţile citite, de mine sau de alţii, pe filele cărora s-a aşternut o dată cu praful şi cu umezeala din aer, care le îngălbeneşte, o inefasabilă prezenţă umană.

O carte imaculată e la fel de tristă ca un colţ din natură pe care ochiul omului nu l-a privit. O carte, ca şi un om, e vie, dacă anii, suferinţa, stângăcia cititorilor au lăsat urme pe obrazul ei. Ridurile unei cărţi sunt expresia sufletului ei imaterial. Ce uimitoare şi impresionante sunt paginile roase, cărţile cu hârtia uzată! Nu e vorba numai de o proastă conservare, dar şi de o formă nobilă de consum. Cât de fără suflet mi se par cărţile virgine! Relevarea sufletului unei cărţi este totdeauna o pângărire.

biblioteca

Mă întorc în mijlocul bibliotecii mele şi-mi amintesc zeci de întâmplări în care am avut prilejul să constat că există un suflet al cărţilor. N-aţi observat că sunt cărţi supuse şi cărţi revoltate? Pe unele le găseşti de îndată ce ai nevoie de ele, la locul cunoscut, imobile şi ascultătoare, chiar dacă le-ai uitat cu anii. Parcă abia aşteaptă să întinzi mâna şi să le tragi afară din raft. Se mulţumesc să fie răsfoite, din când în când, şi nu-ţi poartă pică dacă le-ai preferat, între timp, pe altele. Acestea sunt cărţile prin excelenţă feminine, conştiente de condiţia lor, mereu proaspete, fermecătoare, care nu ştiu ce e gelozia, ranchiuna sau invidia.

Dar sunt şi cărţi supărăcioase, care-şi schimbă locul (noaptea, probabil, sau profitând de absenţa stăpânului lor), pe care le cauţi, cu furie, fără să le dai de urmă, deşi ştii perfect că nu le-ai mai căutat de mult şi că n-avea cine să o fi făcut în locul tău. Răscoleşti rafturile, te umpli de praf sau de humă pe degete, tuşeşti, te îneci: zadarnic, au intrat în pământ. Seamănă cu nişte iubite zănatice care au ideea greşită (dar cât de răspândită!) că, în iubire, trebuie să întreţii o stare permanentă de tensiune şi chiar de conflict. Când, ostenit şi enervat, renunţi şi-ţi aprinzi o ţigare, trântindu-te pe primul scaun care se nimereşte, îşi fac deodată apariţia, unde nici nu gândeşti, pe un raft pe care n-aveai motiv să le pui, şi-ţi aruncă de acolo un dulce zâmbet sadic.

Aşa am păţit cu o ediţie a unui roman de Sadoveanu despre care voisem să scriu un articol. Împrejurarea a avut ceva dintr-un joc al dragostei şi al întâmplării. După ce am încercat fără rezultat s-o găsesc întorcându-mi toată biblioteca cu susul în jos, m-am dat bătut şi am împrumutat cartea de la biblioteca facultăţii, cu jenă, neîndrăznind să privesc în ochii bibliotecarei, probabil foarte mirată că am putut consacra un întreg studiu lui Sadoveanu fără să posed un exemplar din romanul cu pricina.

M-am întors acasă şi am citit exemplarul străin. Nu pot să vă spun cu câtă iritare. Căutam instinctiv paginile familiare, cu micile note pe margine, cu sublinierile cunoscute. Alte însemnări, alte urme de creion! Citeam nemulţumit de mine însumi şi de carte. Lectura n-avea nici o savoare. Era prostituţie curată! Mi-au trebuit multe săptămâni ca să scriu articolul. Am reuşit, după atâta caznă, sa-l isprăvesc, dar parcă nu era de mine, ci de un cititor care mi se vârâse sub piele în tot acel timp. Asta e, mi-am zis, şi am socotit cazul închis. Ei bine, exact în ziua în care mă eliberasem de respectiva obligaţie şi dădusem textul la maşină, cartea a apărut, inocentă şi cu ochii plecaţi ca o mironosiţă. Unde credeţi? Fireşte, acolo unde trebuia să se afle de la început, printre celelalte cărţi ale lui Sadoveanu, ca şi cum n-ar fi lipsit niciodată.

Dar trebuie să recunosc că nu toate cărţile care se ascund sunt cărţi rele. Unele sunt pur şi simplu jucăuşe. Le place să te ia peste picior. Adoră farsele. N-aveam nevoie de o astfel de carte, nu mă preocupa, căutam o alta în bibliotecă, şi brusc m-am întrebat unde o fi. N-aş putea să spun de ce. Cotorul ei îmi pâlpâise, probabil, într-un colţ al ochiului şi mi-am amintit că n-o mai văzusem de mult. Cred că aşa a început jocul nostru de-a v-aţi ascunselea. O văzusem, desigur, fără s-o văd, căci în niciun alt mod nu se putea explica de ce mi-o amintisem în momentul respectiv. Nu era însă nicăieri. Pierise, ce mai! Am luat la rând întregul rând. Nimic. Deodată, o zăresc cu două rafturi mai sus, într-o companie foarte ciudată. Eu te-am cocoţat acolo? – am întrebat-o trăgând-o de urechi afară şi aşezând-o pe o comodă alăturată ca să nu mai poată fugi.

Vă închipuiţi că a fugit din nou? A doua zi, pe comodă, în locul unde o pusesem se lăfăia o scrumiera nesuferită. M-am apucat s-o caut din nou, din pură curiozitate, căci n-aveam deloc de gând s-o citesc atunci. De data aceasta s-a ascuns mai bine, într-un dulap doldora de reviste, unde am descoperit-o întâmplător, tocmai când pierdusem orice nădejde. Supărat, am trântit-o pe noptieră ca s-o am sub ochi, şi mi-am văzut de treabă, citind adică altceva, în perspectiva unei ore apropiate de curs. Citeam şi ideea absolut trebuitoare refuza să prindă viaţă. Peste noapte, neputând dormi, am încercat să citesc din nou şi, din neatenţie, am dat jos de pe noptiera cartea jucăuşă. În cădere, s-a deschis la o anumită pagină. Am citit câteva rânduri, mai mult ca o diversiune de la ce mă frământa şi am constatat absolut uluit că paragraful cu pricina era exact ce-mi trebuia ca să-mi limpezesc cursul de a doua zi. Ştia ea cartea ce ştia! Iar eu, stupidul…

Întâmplarea aceasta îmi evocă multe altele, în care o carte mi s-a vârât în mână, cu sila parcă şi, când mi-era mai puţin gândul la ea, ca să descopar că tocmai ea uitata, ignorata, îmi era de cel mai mare folos. Nu exagerez câtuşi de puţin afirmând că jumătate (dacă nu mai mult) din revelaţiile mele de lectură o datorez acestui fel de hazard. Urmărind o pistă, am căzut (acesta e cuvântul!) peste soluţiile pe care, finalmente, le-am adoptat mult mai des decât le-am aflat prin consecvenţă şi tenacitate.

De aici aş trage concluzia că a citi înseamnă a descoperi calea de acces la sufletul cărţilor. O cale dificilă şi delicată, care ţi se deschide pe neaşteptate sau ţi se închide când ţi-e lumea mai dragă. Orice cititor cunoaşte gustul acestei experienţe. Nu poţi citi oricând orice carte. Mai mult: n-o înţelegi cu adevărat decât în anumite clipe privilegiate. Ca şi oamenii, cărţile au enigmele şi vicleniile lor. Crezi că le stăpâneşti, citindu-le, şi, în realitate, ele se joacă cu tine, te ademenesc sau te resping, ţi se dezvăluie sau ţi se refuză, secrete, fermecătoare, cochete. Uneori ai impresia ce ele te citesc pe tine mult mai bine decât le poţi citi tu pe ele. Cărţile sunt psihologi mai profunzi decât oamenii. Şi cum să nu tragem de aici încheierea că şi ele au un suflet?

sursa: Nicolae Manolescu, Lectura pe înţelesul tuturor, Editura Aula, Braşov, pag. 22-25

Anunțuri

5 răspunsuri

  1. Este un joc nespuns de frumos
    ,gasesti cite o poveste, o retraiesti , te bucuri de timpul trecut laturi de carti.

  2. […] urgenţă a morţii. Orice carte e un rezervor de timp, îţi prelungeşte viaţa“ & Recomand:Cartile au suflet, Don Quijote,  […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: