Amintiri despre Ion Barbu

Ion Barbu

Povesteşte Octavian Moşescu: „Într-o vreme, ne întâlneam întâmplător la o frizerie de pe Bulevardul Republicii. Poetul venea dinspre cartierul Cotroceni. Se oprea aici, la un lucrător cunoscut, care îi ştia toate capriciile. De fapt, toţi îl respectau, deşi era distant, reducând dialogurile la câteva cuvinte convenţionale.

Dacă ieşeam în acelaşi timp – ne cunoscusem în războiul din 1916 – ne îndreptam spre cafeneaua Capşa, de pe Calea Victoriei. De mulţi ani, poetul era aici un client permanent. Personalul îi ştia tabieturile şi firea oarecum irascibilă. De la intrare saluta cu o politeţe reţinută pe confraţii scriitori, evitând să se aşeze la mesele lor, cautând un loc liber şi izolat pe lângă un perete. Îndată ospătarul îi aducea un filtru nepreparat, pentru că poetul prefera să-l dozeze după o reţetă personală. Savurarea cafelei era aproape un ritual. Apoi, fără nicio întârziere, scotea din buzunarele încărcate manuscrisele şi caietele, lucrând ore întregi şi uitând că se afla într-un local public.

Din momentul acela lumea din jur dispărea. Îşi desăvârşea versurile, rezolva teoremele de algebră şi geometrie, îmbogăţind cu spiritul lui ştiinţific corola matematicii pure. Multe din aceste lucrări aveau să fie dezbătute în congrese internaţionale, citate în universităţile lumii.

Când îl plictisea acelaşi decor, se muta la cafenelele „Athenee Palace” sau „Nestor”, ca după o vreme să revină.

Poetul Ion Barbu era înalt, cu mlădieri în mers. Purta părul blond în bucle revărsate pe gulerul hainei, avea sprâncene stufoase şi neîngrijite, mustaţa în fuioare grele, lăsate în jos; avea o ţinută de boem, desprinsă dintr-o veche stampă persană. Pe stradă, totdeauna cu baston, privea mulţimea pe deasupra, lăsând ca alţii să se dea la o parte din drum.

Autorul volumului Joc secund trăia singular într-un univers cu sori şi luceferi, cu fulgerări mioritice, în aceeaşi măsură paradisiac şi balcanic. Bizarul gânditor – îşi urmase studiile la Göttingen – a apărut ca un meteor venit din spaţiul cosmic, deopotrivă de strălucitor în literatură şi în lumea de gheaţă a matematicii.

Poetica barbiană îmi aminteşte, pe alocuri, de esenţele parfumurilor oferite de neguţătorii turci, sub arcadele moscheilor de pe ţărmurile Bosforului şi în grădinile de la Eyub.

… Ultima oară l-am întâlnit în faţa Universităţii din Bucureşti. Nu-l văzusem de mai multe luni. Aflasem că era bolnav. Într-adevăr, boala îl transfigurase într-o umbră care aştepta trecerea peste misterele „Marii Nopţi”. În ochii lui întrezăream nelinişti şi nostalgii neaşteptate. În ceasul suprem, falnicul copac din faţa casei, plantat cândva de poet, s-a prăbuşit… Dar de aici începe deja legenda…”

15 III 1970

sursa: Octavian Moşescu, Vitralii, Ed. Litera, Bucureşti, 1971, pag. 67-69

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: