Idele lui Marte. Complotul împotriva lui Cezar (III)

asasinarea lui Cezar

Cezar coboară din litieră în faţa teatrului lui Pompei, somptuoasa clădire de pe Câmpurile lui Marte, cea mai largă piaţă din Roma. Aici obişnuieşte senatul să se întrunească. Vremea e tot aşa de frumoasă; mulţimea nepăsătoare se plimbă pe dalele de piatră. Femeile pălăvrăgesc, îmblânzitorii de animale arată urşi, maimuţe, gheparzi cărora li se aruncă fructe sau bucăţi de  carne.

Cezar zâmbeşte. Grijile i s-au risipit. Ce i se putea întâmpla? Lui, care cucerise Gallia şi Egiptul – ceea ce n-a izbutit nimeni înaintea lui! Gloria lui o întrece pe cea a lui Scipio Africanul. Numele lui a fost dat lunii celei mai lungi a anului: iulie, „luna lui Iulius”. Şi încă este popular. Drept dovadă, oamenii întorc capul la trecerea lui, îl aclamă.

Când începe să urce treptele care duc spre curie, un bărbat îl înghionteşte ca să-i strecoare un bilet în mână. E Artemidor, un grec care la început făcuse parte din complot, dar acum este îngrozit de planurile prietenilor săi. Cezar, crezând că e vorba de o plângere, strecoară bileţul în mâna stângă, fără să-l citească.

Pe terasa templului un bărbat se ridică, întinde braţele blocându-i trecerea. E haruspiciul Spurinna, care rosteşte cu gravitate:

Unde te duci, Cezar? Nu ţi-am spus să nu te încrezi în idele lui Marte?

– Ei şi? Au venit, iar eu sunt încă aici!

– Au venit, dar încă nu s-au sfârşit, Cezar.

Cezar nu-l ascultă. A scos maşinal din pungă  câteva monede de aur pe care i le bagă în mână: sunt gravate cu profilul lui. Încă o dovadă a puterii sale, a invincibilităţii sale.

Când ajunge la coloanele templului, privirea i se opreşte asupra unei statui din bronz aurit, de statură mai mare decât în natură: e el, mai zvelt, mai tânăr, evident, şi cu părul intact.

Marc Antoniu – „cel mai credincios dintre toţi”, cum lui însuşi îi plăcea să se intituleze – îi iese în întâmpinare şi-l îmbrăţişează.

Te însoţesc, o, Cezar! Vei avea nevoie de mine să le ţii piept senatorilor care-ţi sunt potrivnici.

Cei doi bărbaţi fac câţiva paşi împreună, dar un tânăr călăreţ se apropie, îl apucă familair de braţ pe Marc Antoniu, îi şopteşte în ureche că trebuie să-i împărtăşească ceva urgent. Inoportunul acesta este Domitius, unul din cei 60 de conjuraţi. Tânărul general se depărtează încrezător – ultimul meterez al lui Cezar a căzut.

Nu-i mai rămâne decât o uşă de trecut până să ajungă în curie, în faţa celor 300 de senatori. Deodată se trezeşte înconjurat de un grup agitat. Îi cunoaşte pe cei mai mulţi dintre tinerii care-l alcătuiesc. Republicani care nu sunt de partea lui, dar pe care nu-i crede periculoşi.

– Lăsaţi-mă să trec! aruncă el cu trufie.

– Înainte să deschizi uşa aceea, trebuie să-ţi vorbim, Cezar.

Tillius a rostit cuvintele acestea, convenite de conjuraţi şi semnal că a venit vremea să treacă la acţiune. Ca să-şi întărească cererea, Tillius îl apucă pe Cezar de umeri. Acesta se fereşte, cu chipul sever plin de uimire.

– Ce? Sunteţi violenţi cu mine?

Dar Cezar nu apucă să scape din cercul care s-a închis în jurul lui. Deja pumnalele şi săbiile au ieşit dintre faldurile togiilor. Un anume Casca, din spate, îi dă prima lovitură, care nu face decât să julească umărul consulului.

Îndrăzneşti să mă loveşti, nemernicule? urlă Cezar.

La rândul său, Cezar scoate stiletul de oţel cu care scrie pe tăbliţele de ceară folosite de senat şi îi dă lui Casca o lovitură puternică în faţă. Dar e prea târziu. Armele se coboară, se ridică, se abat, străpungând din toate părţile carnea lui Cezar care strigă, se zbate, refuză să cadă.

Atunci un tânăr palid intră în ceata conjuraţilor, ajunge în primul şir de asasini, loveşte la rândul lui, chiar sub gâtul lui cezar. E Brutus.

Cezar a primit deja 20 de răni mortale; dar pentru el lovitura fatală a venit când l-a recunoscut pe atacator.

– Şi tu, fiule? murmură Cezar.

Dintr-o dată îl părăseşte tot curajul. Nu face decât să-şi acopere chipul cu o pulpană a togii însângerate şi se lasă în voia destinului. Ultimele lovituri găsesc uşor calea spre inima lui. Cel care ar fi dorit să ajungă primul împărat al Romei se prăbuşeşte în cele din urmă, ciuruit de 23 de răni.

Ironia face ca trupul său să se prăvălească lângă soclul statuii vechiului său rival, Pompei, care pare să surâdă cu ironie de piatră în vreme ce la picioarele lui se lăţeşte o baltă de sânge stacojiu. Aşa a sfârşit Cezar.

Prima parte AICI

 *****

sursa: Robert James, Istoria antică repovestită pentru copii, trad.: Diana Şerban, ed. Lucian Borleanu, Bucureşti, Lucman, 2005, p. 221-223

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: