Idele lui Marte. Complotul împotriva lui Cezar (I)

Complot impotriva lui Cezar. Moartea lui Cezar

În dimineaţa aceea, Iulius Cezar s-a trezit prost dispus. Se simte cocoşat, îl dor şalele şi are înţepături în mâini şi în picioare. Chipul lui, pe care-l cercetează în oglinda din cupru şlefuit, pe care i-o ţine Numa, tânărul sclav care se ocupă de persoana lui, i se pare mai brăzdat de ridurile vârstei ca oricând. Şi şuviţele acelea rebele care i se ridică pe tâmple, asemenea unor coarne caraghioase care-i subliniază chelia! E adevărat că gloriosul Cezar are 56 de ani. Tinereţea lui e departe.

Oftează, îşi întinde părul cu palma, îl lasă pe adolescent să-l ajute să îmbrace toga. Neîndoielnic, ar trebui să-şi aranjeze un pat moale, în loc să se încăpăţâneze să doarmă pe o simplă scândură. Asta ca să-şi întărească imaginea de consul auster şi dur, de general dator să împărtăşească inconfortul legionarilor.

Ce prostie! Cezar a învins Gallia şi Egiptul. Acum nu mai e în campanie! Trăieşte la Roma, în vila luxoasă clădită pe malul Tibrului, departe de centrul oraşului, unde se îngrămădeşte poporul. Pe fereastră, în lumina limpede a dimineţii, îşi vede grădinile frumos aranjate, uriaşul bazin central, colonadele de marmură care înconjoară padio. Totul respiră linişte, lux, frumuseţe. Şi, deşi sunt abia idele lui Marte – a cincisprezecea zi a lunii -, vremea este ideal de frumoasă. Nu e minunat totul?

Cu un gest nervos, Cezar îl alungă pe tânărul Numa. Simte nevoia să rămână singur şi să cugete. E târziu. Trebuie să plece numaidecât la senat. Şi acolo va avea de înfruntat o adunare în care se numără, desigur, destui prieteni, dar şi destui duşmani. Ştie de pe acum de ce-l vor acuza: că vrea să termine cu republica, să dizolve senatul şi apoi, cu ajutorul prietenilor şi cu sprijinul legiunilor credincioase, să se încoroneze împărat al Romei.

Acuzaţiile acestea nu sunt fără temei. Desigur, ca răsplată pentru înaltele sale fapte de arme, a fost numit consul pe viaţă. Dar asta nu-i ajunge marelui Cezar care, de câteva luni, trage sfori ca să strângă în mâinile sale toate puterile, civile şi militare.

La hotarele ţării sunt încă parţii duşmănoşi. Chiar în interiorul Romei are numeroşi adversari, care sunt, pur şi simplu, invidioşi.  Pentru a înălţa Roma şi mai sus pe culmile gloriei, trebuie să o stăpânească singur. Aşa a hotărât.

– Cine e? Am poruncit să nu fiu deranjat!

Cezar ridică mâna ca să alunge intrusul care i-a pătruns în odaie. lasă mâna jos; e doar soţia lui, Calpurnia. În dimineaţa asta, ca în toate celelalte dimineţi, s-a machiat şi s-a îmbrăcat de parcă s-ar duce la petrecere. Poartă o rochie de mătase brodată, strânsă în talie cu un cordon de aur. Soţia lui e foarte frumoasă.

Atâta doar că Cezar nu e cu mult mai satisfăcut de viaţa lui intimă decât de cea publică. Supunând Egiptul, a cunoscut-o pe regina acestei ţări, Cleopatra, o femeie de o frumuseţe ieşită din comun şi extrem de inteligentă. S-a îndrăgostit de ea, a hotărât să o menţină pe tron ca aliată a Romei şi, mai ales, i-a făcut un copil, pe micul Cezarion. Aşa că soţia lui oficială, Calpurnia, nu contează prea mult. Cu toate acestea, în faţa figurii ei triste şi aproape înfricoşate, se îmblânzi ca să întrebe:

– Ei? Ce vrei?

Calpurnia lasă ochii în pământ, îşi frânge mâinile cu febrilitate.

Ai de gând să te mai duci la senat, Cezar? murmură ea.

– Ce întrebare mai e şi asta? se amuză marele om, ridicând din umeri. Bineînţeles că mă duc! Cezar a dat vreodată înapoi în faţa greutăţilor?

Eu… am şovăit înainte de a veni aici să-ţi povestesc, dar am avut un vis sinistru azi noapte. Am văzut casa noastră năruindu-se în flăcări, în vreme ce tu erai străpuns de lovituri şi-mi cădeai în braţe.

De data aceasta, Cezar tresare cu atâta nervozitate că agaţă cu pulpana togii un frumos vas etrusc care cade de pe piedestal şi se sparge cu mare zgomot pe dale.

Mărturisesc, oftă el, că şi eu am avut un vis ciudat. M-am văzut înălţându-mă la ceruri, până în panteonul zeilor, unde eram întâmpinat de însuşi Jupiter. Cu siguranţă, o asemenea onoare mi-ar fi pe plac. Dar mai târziu, mai târziu! Nu mă grăbesc să-mi ocup locul printre zei!

Vezi! Aminteşte-ţi de avertismentul haruspiciului Spurinna: „Să nu te încrezi în idele lui Marte.” Adică astăzi, dragul meu. Şi ştii ce se povesteşte prin oraş? Ieri, un auşel a fost atacat şi sfâşiat din senin de alte păsări. Asta cică s-a petrecut în curtea lui Pompei, exact acolo unde trebuie să aibă loc şedinţa senatului! Te rog, cheamă haruspicii şi porunceşte-le să aducă o nouă jertfă zeilor. Trebuie să ştii ce-ţi rezervă ceasurile viitoare.

– Foarte bine, foarte bine, mormăi Cezar copleşit. Dar să se grăbească.

Câteva clipe mai târziu, preoţii chemaţi de îndată se strâmbă: ficatul puiului sacrificat pe altar are o înfăţişare neplăcută, e gălbui şi aţos – ceea ce înseamnă că augurii nu sunt favorabili. Cezar ia figura lui cea mai trufaşă: doar n-o să-l împiedice măruntaiele unui pui să le vorbească senatorilor! Porunceşte să i se aducă litiera, se întinde pe pernele purpurii, se lasă legănat de paşii celor patru hamali robuşti. N-a întors deloc capul, aşa că n-o vede pe Calpurnia cu faţa scăldată în lacrimi, în faţa porţii.

Partea a doua AICI

*****

sursa: Robert James, Istoria antică repovestită pentru copii, trad.: Diana Şerban, ed. Lucian Borleanu, Bucureşti, Lucman, 2005, p. 218-221

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: