Hamlet şi Don Quijote

Don Quijote si Hamlet

Prelegerea lui Ivan Sergheievici Turgheniev cu acest titlu, Hamlet şi Don Quijote, a fost ţinută la 10 ianuarie 1860 şi curând publicată. Autorul dezvăluia auditoriului său o presupus „veşnică” antinomie tiopologică, dualismul „permanent” al naturii umane.

Unii caută idealul în afara lor, alţii în ei înşişi. Mişcarea centrifugă îl defineşte pe Don Quijote, forţa centripetă, pe Hamlet. Primul e altruist, al doilea, egoist. Don Quijote înseamnă credinţă, credinţă izvorâtă din cunoştinţe puţine, dar neclintite, credinţă iradiată asupra celorlalţi oameni. Entuziast, fiinţă morală, Don Quijote întruchipează înaltul principiu al jertfirii de sine. Ce reprezintă Hamlet? „Înainte de toate analiză şi egoism, iar de aceea necredinţă.” El se adoră pe sine, fără să creadă în ceva, este un sceptic cufundat în narcisism. Entuziasmului naiv îi opune lucida ironie, bisturiul analizei care descoperă vicii, inclusiv proprii: el se denunţă, se chinuie, îşi provoacă răni.

Don Quijote înfruntă morile de vânt; Hamlet suferă. Don Quijote e caraghios dar simpatic, apropiat semenilor săi, care îl iartă; de Hamlet nu râde nimeni, însă nici nu-l poate nimeni iubi, „pentru că nici el nu iubeşte pe nimeni”. Aristocratul filozof îşi dispreţuieşte semenii, le este nefolositor, nu le dă nimic, nu îi călăuzeşte nicăieri.

Les grandes pensees viennent du coeur, dar inima e apanajul cavalerului nebun al Dulcineei. Hamlet nu o iubeşte pe Ofelia, nu cunoaşte credinţa, nu lasă în urmă decât pecetea personalităţii proprii. Oamenii asemeni lui sunt „singuratici, de aceea sterili”.

Pe făuritorul lui Hamlet, interpretul îl consideră un nordic reflexiv şi analitic, un spirit greoi, întunecat, privat de armonie şi lumină, nestrunjit în forme graţioase, dar puternic, adânc, multilateral, independent; e deosebit de autorul lui Don Quijote, acel suflet sudic, luminos, vesel, naiv, sensibil, care descrie scânteietor fenomenele vieţii, fără a pătrunde în profunzimile ei. Shakespeare e semizeu, Cervantes – om. Creaţiile lor seamănă oceanului tulbure şi fluviului liniştit.

Prin voinţa plăsmuitorilor, Don Quijote a ajuns ridicol şi fierbinte, Hamlet – grav şi rece. Potrivit lui Turgheniev, în viaţa cotidiană entuziasmul nu este îndeobşte împins până la ridicol, iar principiul analizei nu atinge nivelul tragic. Şi totuşi, în fiecare dintre noi se află o fărâmă, mare/mică, din Hamlet sau Don Quijote. „E drept că în vremea noastră pe Hamlet îl întâlnim mult mai des decât pe Don Quijote”; laturile sumbre ale tipului hamletian „ne irită mult tormai pentru că ne sunt mai apropiate şi mai pe înţeles”!

Scepticul nu vede nimic înaintea lui şi se desparte de viaţă cu memorabilul „restul e tăcere”. În schimb, entuziastul fantast îşi ia rămas bun de la oameni în postura lui „Alonso el Bueno”, convins de iubirea care supravieţuieşte.

sursa: Ion Ianoşi, Dostoievski. Tragedia subteranei, ed.: Andrei Potlog, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2004, pag. 15-17

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: