CAPITOLUL V
UNDE URMĂRIŢI ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI FĂRĂ NOROC ALE EROULUI NOSTRU
Ce mai putea face Don Quijote în halul în care se găsea, întins la pământ şi cu spinarea tărbăcită de lovituri? De ridicat singur nu se putea ridica. Pentru ca să-şi găsească mângâierea, se apucă să depene în gând din cărţile pe care le citise odinioară. Îi veni astfel în minte istoria Marchizului de Mantua şi cuvintele pe care Cavalerul Pădurii le rostise undeva în paginile cărţii: „- Nobile marchiz de Mantua, unchi şi stăpân al vieţii mele!” începu el să recite cu glas tare, ca şi cum s-ar fi adresat aievea personajului din povestire.
Tocmai atunci trecea pe acolo un ţăran din La Mancha, un biet plugar care îl cunoştea bine pe cavaler. Şi mare îi fu mirarea când îl zări zăcând în pulbere cu capul spart şi plin de ţărână pe faţă. Se apropie de el şi îl cercetă cu milă, întrebându-l cărei întâmplări îi datorează starea lui nenorocită, iar cavalerului nostru i se năzări dintr-o dată că săteanul acela n-ar putea să fie decât marchizul de Mantua în persoană.
Fără să ia seama la toate vorbele fără rost pe care le rostea şi înţelegând că senior Quijana (cum îl chema de fapt pe cavaler) e rău bolnav şi aiurează, ţăranul milostiv îl ridică binişor de jos şi îl ajută să încalece pe măgarul său, luând apoi drumul spre casă.
În vremea asta, Don Quijote îi tot da zor cu scornelile sale, continuând să confunde pe bietul plugar cu câte unul dlntre eroii cărţilor citite, zicându-i când Don Rodrigo de Naivaez, când Baldovinos, când Pedro Alonso, când Marchiz de Mantua.
Zadarnic încerca ţăranul cel cumsecade să-l facă să-şi vie în fire, arătându-i adevărul adevărat, că el e un om sărman şi nicidecum un marchiz. Don Quijote o ţinea mortiş cu personajele lui din cărţi şi cu năstruşniciile lui. Ceea ce, văzând ţăranul, om de inimă, îl lăsă în plata lui până sosiră acasă şi, odată ajuns în faţa porţii, strigă cât putu de tare, ca să-i facă plăcere:
– Deschideţi larg porţile, că vine rănit din lupte seniorul de Mantua, urmat de senior Baldovinos!
La care strigăte, se grăbiră să iasă afară ca să-l primească şi bătrâna lui îngrijitoare şi nepoata lui, şi prietenii care-l tot aşteptau şi care, recunoscându-l, îl duseră repede în casă să-l oblojească.
– Chemaţi pe înţeleapta Urganda ca să-mi vindece rănile pe care le-am căpătat în lupta cu cei zece uriaşi! se văita Don Quijote, purtat pe braţe şi aşezat în aşternut de grijulia lui chelăreasă şi de tânăra lui nepoată.
– Vom şti şi noi să te îngrijim, stăpâne, fără să mai umblem după vrăjitoarele de care pomeneşti! îi întoarseră ele vorba, neînţelegând bine despre ce bazaconie din cărţi i se mai năzărea.
– Blestemate să fie ceasloavele pe care le-ai citit şi care ţi-au zăpăcit minţile cu minciunile lor, zise preotul satului, care se aşzase la căpătâiul rănitului. Jurământ fac să le dau pradă focului chiar mâine, fiindcă numai astfel voi izbuti să alung nebunia pierzătoare de suflete din paginile lor!
CAPITOLUL VI
CUM AU DAT IAMA PRIN BUCOAVNELE EROULUI NOSTRU BUNII SĂI PRIETENI DIN SAT
Chiar a doua zi de dimineaţă, până a nu se fi trezit din somn iscusitul hidalgo, preotul şi jupânul Nicolae, bărbierul satului, se şi înfiinţară acasă la Don Quijote, cerură cheile de la cămara cu cărţi şi scoaseră pe furiş în curte toate bucoavnele pe care le aflară acolo, cam vreo sută la număr; toate pline cu basme şi întâmplări cavalereşti, în stare să rătăcească şi mintea şi cugetul omului încrezător în ele, mai rău decât vinurile cele tari.
Una câte una trecură prin mâinile lor toate ceasloavele acelea, şi mai mari şi mai mici, unele fără scoarţe, altele în scoarţe tari, legate cu grijă, care desfătaseră singurătatea cavalerului nostru vreme de mulţi ani. Aşa se alfau printre ele şi unele cărţi meşteşugit scrise, de care îţi era mai mare mila să le vezi arzând, ca Amadis de Gaula şi ca Don Alivante de Laura, ca Palmerin de Englitera sau ca Istoria vestitului Cavaler Tirante cel Alb şi de asemenea cărţi de poezii ca Diana de Monte-Major şi Lacrimile Angelicăi, care nu puteau face niciun rău nimănui şi pe care socotiră cu cale să le cruţe şi să nu le zvârle la gunoi sau în flăcările rugului. Dar pe celelalte hotărâră toţi într-un cuget să le jertfească, fiind pline mai mult de minciuni decât de lucruri frumoase ori folositoare de suflet.
sursa: Miguel de Cervantes – Don Quijote, Ed. Ion Creangă 1986, Repovestire pentru copii de Al. Alexandru, Ilustraţii de Eugen Taru
