Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolele V-VI

Don Quijote

CAPITOLUL  V

UNDE  URMĂRIŢI  ŞI  ALTE  ÎNTÂMPLĂRI  FĂRĂ NOROC  ALE  EROULUI  NOSTRU

Ce  mai  putea  face  Don Quijote în  halul  în care  se  găsea,  întins  la  pământ şi cu spinarea  tărbăcită  de lovituri?  De  ridicat  singur  nu  se  putea ridica.  Pentru  ca  să-şi găsească  mângâierea, se apucă  să  depene în gând  din  cărţile  pe  care le  citise  odinioară.  Îi  veni  astfel  în  minte  istoria Marchizului  de  Mantua  şi cuvintele  pe  care  Cavalerul  Pădurii le  rostise  undeva  în  paginile  cărţii:  „- Nobile  marchiz  de  Mantua,  unchi  şi stăpân al  vieţii  mele!”  începu  el  să  recite  cu glas  tare,  ca şi cum  s-ar  fi  adresat  aievea  personajului  din  povestire.

Tocmai  atunci trecea  pe  acolo  un  ţăran din La  Mancha,  un  biet  plugar  care  îl  cunoştea  bine pe  cavaler.  Şi  mare  îi  fu  mirarea  când  îl  zări  zăcând  în pulbere  cu  capul  spart  şi plin de  ţărână pe  faţă. Se  apropie  de el  şi îl  cercetă  cu  milă,  întrebându-l  cărei  întâmplări  îi  datorează  starea  lui nenorocită,  iar  cavalerului  nostru  i  se  năzări dintr-o  dată că  săteanul  acela  n-ar  putea  să fie decât  marchizul  de Mantua  în  persoană.

Fără să  ia  seama  la  toate  vorbele  fără  rost  pe care  le  rostea şi înţelegând  că  senior  Quijana (cum îl  chema  de fapt  pe  cavaler)  e  rău  bolnav şi  aiurează, ţăranul milostiv îl ridică binişor de jos şi îl  ajută  să  încalece  pe măgarul  său,  luând apoi  drumul  spre  casă.

În vremea  asta,  Don  Quijote îi  tot  da  zor cu  scornelile  sale,  continuând  să  confunde  pe bietul  plugar  cu  câte  unul  dlntre  eroii  cărţilor  citite,  zicându-i  când  Don  Rodrigo  de  Naivaez, când  Baldovinos,  când  Pedro  Alonso, când  Marchiz de Mantua.

Zadarnic  încerca  ţăranul cel  cumsecade  să-l facă  să-şi vie  în  fire,  arătându-i adevărul  adevărat, că  el  e un  om  sărman  şi nicidecum  un  marchiz. Don  Quijote o ţinea mortiş cu personajele lui  din  cărţi şi cu  năstruşniciile lui. Ceea ce, văzând  ţăranul, om  de  inimă,  îl  lăsă în  plata lui până  sosiră  acasă  şi, odată  ajuns  în faţa  porţii, strigă  cât  putu  de  tare,  ca  să-i  facă plăcere:

– Deschideţi larg  porţile,  că  vine  rănit  din lupte  seniorul  de  Mantua,  urmat  de  senior  Baldovinos!

La care strigăte,  se  grăbiră  să iasă  afară  ca să-l  primească şi bătrâna lui îngrijitoare şi nepoata  lui,  şi prietenii  care-l  tot  aşteptau  şi care, recunoscându-l,  îl  duseră  repede  în  casă  să-l oblojească.

Chemaţi pe înţeleapta Urganda  ca să-mi vindece  rănile  pe care  le-am  căpătat  în  lupta  cu cei  zece  uriaşi! se văita Don Quijote, purtat  pe braţe şi aşezat în aşternut de grijulia lui chelăreasă şi de  tânăra  lui  nepoată.

– Vom  şti  şi noi să te  îngrijim,  stăpâne,  fără să mai umblem  după  vrăjitoarele  de  care  pomeneşti!  îi  întoarseră  ele  vorba,  neînţelegând  bine despre  ce  bazaconie  din cărţi i se mai năzărea.

Blestemate  să  fie  ceasloavele pe care  le-ai citit şi care ţi-au zăpăcit  minţile  cu  minciunile lor,  zise  preotul  satului,  care  se  aşzase  la  căpătâiul  rănitului.  Jurământ fac să le dau pradă focului  chiar  mâine,  fiindcă  numai  astfel  voi  izbuti să  alung  nebunia  pierzătoare  de  suflete  din paginile  lor!

Don Quijote1

CAPITOLUL  VI

CUM AU DAT  IAMA  PRIN  BUCOAVNELE  EROULUI NOSTRU  BUNII  SĂI  PRIETENI  DIN  SAT

Chiar  a doua  zi  de dimineaţă, până  a nu  se  fi trezit  din somn  iscusitul  hidalgo,  preotul şi jupânul  Nicolae,  bărbierul  satului,  se  şi înfiinţară acasă la  Don  Quijote, cerură  cheile  de la cămara cu  cărţi  şi scoaseră  pe  furiş  în  curte  toate  bucoavnele  pe  care  le  aflară  acolo,  cam  vreo  sută la număr;  toate  pline  cu  basme  şi întâmplări  cavalereşti,  în stare să rătăcească şi mintea şi cugetul  omului  încrezător  în  ele,  mai  rău  decât  vinurile cele  tari.

Una  câte  una trecură  prin  mâinile  lor  toate ceasloavele  acelea,  şi  mai mari  şi mai  mici,  unele fără  scoarţe,  altele  în  scoarţe  tari, legate  cu grijă, care  desfătaseră  singurătatea  cavalerului  nostru vreme  de mulţi  ani. Aşa  se  alfau  printre  ele  şi unele  cărţi meşteşugit  scrise,  de  care  îţi  era  mai  mare  mila  să  le  vezi arzând,  ca  Amadis  de  Gaula  şi  ca  Don  Alivante de  Laura,  ca  Palmerin  de  Englitera  sau  ca  Istoria  vestitului  Cavaler  Tirante  cel  Alb şi de asemenea  cărţi  de  poezii  ca  Diana  de  Monte-Major şi  Lacrimile  Angelicăi, care  nu  puteau  face  niciun  rău  nimănui  şi  pe  care socotiră cu  cale  să  le cruţe  şi să  nu  le  zvârle  la  gunoi sau  în  flăcările rugului. Dar  pe  celelalte  hotărâră  toţi  într-un  cuget  să le  jertfească,  fiind  pline mai  mult de  minciuni decât  de  lucruri  frumoase  ori  folositoare  de  suflet.

sursa: Miguel de Cervantes – Don Quijote, Ed. Ion Creangă 1986, Repovestire pentru copii de Al. Alexandru, Ilustraţii de Eugen Taru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: