Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul IV

Don Quijote

CAPITOLUL IV

DON  QUIJOTE  SALVEAZĂ  UN BĂIETAN  DE HARAPNICUL  STĂPÂNULUI  SĂU

Se  iveau  zorile  când  Don  Quijote părăsi hanul, apucând-o  spre  satul  natal, în  dorinţa  de  a-şi găsi un bun  scutier,  printre  argaţii  locului. Dar  abia  făcu  câteva  poşte  că,  dintr-un  luminiş de  codru,  auzi  vaiete.

E desigur  un om  care  suferă,  îşi  spuse  el  şi dădu pinteni  calului  într-acolo.

Într-adevăr, nu se  înşelase.  Un  băietan,  legat  fedeleş  de  trunchiul  unui  copac,  era  bătut  de  către  stăpânul  său pentru vina  de  a-i  fi  rătăcit  oile.

Îndură-te,  stăpâne,  se jeluia  ciobanul.  Voi fi  cu  băgare de  seamă  de  acum încolo!

Dar  loviturile  cădeau  neîndurătoare  pe spinarea  bietului  copil.

Cavaler  fără  inimă  ce  eşti!  Cum  poţi  lovi cu  atâta  cruzime  o  fiinţă  fără  apărare?  Dezleagă-l  îndată  că,  de nu,  te  voi  face  să  simţi  vârful lancei mele pe  propria-ţi  piele!  îi  strigă Don Quijote, oprindu-şi  calul  în  dreptul  lui.

Intimidat de  apariţia  unui  om  îmbrăcat  tot  în fier,  care  parcă  venea  de pe  altă lume,  stăpânul cel  hain  se  supuse  într-o  clipă  poruncii  lui  Don Quijote,  iar  băietanul,  scăpat  acum  de  legăturile care-l  ţineau  lipit  de  copac,  simţindu-se  la  adăpost de  primejdie,  căpătă  curaj şi începu  să  se plângă  cavalerului  salvator  de bătăile  pe  care  le lua  mai în  toate  zilele  de  la  stăpânul  lui şi de faptul  că  nu îşi  mai  primise  simbria  de  nouă luni  încheiate,  o  sumă  de bani  care  acum  se  ridica  la  63  de  reali.

Îi  vei  plăti  până  într-un  ban  întreaga  datorie! porunci  Don Quijote  nemilostivului,  ameninţându-l  cu  lancea.

Îi  voi  plăti,  măria  voastră,  tot  ce-i  datorez, o jur  pe legea  onoarei  cavalereşti,  se  prefăcu  vicleanul  străin  a-i  da  ascultare. Dar  pentru  asta va  trebui  să mă însoţească  până acasă, fiindcă nu  am  atâţia bani în  buzunarele  hainelor  mele.

Nu-l crede,  măria ta!  interveni  ciobanul care  îşi cunoştea  bine  stăpânul.  Jurământul  lui nu  face  două  parale.  Îndată  ce  o să  te  vadă  plecat,  mă va speti  în  bătaie şi n-o  să-mi  mai capăt simbria  în  vecii  vecilor!

Fii  fără  grijă,  copilul  meu! De va  îndrăzni se  facă  una  ca asta,  nimeni  pe  lume  nu-l  va  mai scăpa  de  pedeapsa care  îl  aşteaptă,  îi  răspunse Don  Quijote,  căutând  să potolească  temerile băiatului.

Şi, spunând  aceasta, se depertă  liniştit, lăsând pe  cioban  în  plata  stăpânulul  său.  Dar  nu  făcu nici  o  leghe  de drum  caralerul  nostru,  că  hainul şi începu  să-i care  pe  spinare cu harapnicul bietului  copil:

Ţine,  băiatule!  Să-ţi  dau  tot  ce-ţi  datorez, cum  a  poruncit  domnul  cavaler!  îi  strigă  el,  în batjocură,  după  fiecare  lovitură.  Nu vreau  să-ţi mai rămân  dator  nicio para,  de  acum  încolo!

Don Quijote batut

***

În  vremea  asta, Don Quijote de  la  Mancha mergea  legănat  în  treapădul  calului,  mulţumit  în sufletul  său  că făcuse  dreptate,  închinând  şi această  faptă  bună  tot  frumoasei  Dulcineea  del Toboso,  stăpâna  inimii şi a gândurilor lui şi pentru a cărei  cinstire  şi faimă se hotărâse să lupte neabătut  tot  restul  vieţii sale.

Şi, fiindcă  în  cale îi  apăruse  nişte  negustori  de mătase  din  Toledo,  care  mergeau  la  Murcia  împreună  cu  slugile  lor,  urmate  fiind  de catârii  plini de  poveri,  Don  Quijote, purtând în inimă  chipul mândrei pe  care  o  iubea,  se  înfipse  cu  calul  în mijlocul  drumului  şi  le  strigă:

Nici unul  dintre  voi  nu  va  trece  mai  departe, dacă  nu  veţi  mărturisi  că  Dulcineea  del Toboso  este  într-adevăr  cea  mai  mândră  prinţesă din  lume!

Habar  n-avem  de frumoasa  de care  pomeneşti, cavalere! Şi nu  am  putea  mărturisi acest lucru  pe  care  ni-l ceri  decât dacă  am vedea-o  la faţă.  Arată-ne dar portretul  ei  şi, chiar dacă va fi  hâdă  la  înfăţişare  sau  chioară,  noi tot  mândră vom  mărturisi  că  este,  ca  să  fim  pe  placul domniei  voastre.

– Nemernic  ce eşti!  Cum  poţi  rosti  o asemenea ocară  la  adresa  neasemuitei  ei frumuseţi? Îmi  vei  plăti  scump  cutezanţa  ta!

Şi rostind  aceste  cuvinte,  dădu  pinteni  calului şi cu  lancea  întinsă  se  năpusti să  pedepsească  pe îndrăzneţ. Dar,  vai,  bietul  Rocinante,  flămând  şi  ostenit cum era, abia  făcu  doi paşi,  că  se  poticni,  prăvălindu-se  la  pământ cu  călăreţ  cu tot! Ceea ce îngădui astfel negustorilor să-şi continue drumul  netulburaţi,  urmăriţi  fiind  de ocările cavalerului care zăcea  acum  răsturnat  în  praful drumului,  încercând  zadarnic  să  se  scoale  de jos, din pricina armurii şi a scutului care îi îngreuiau trupul.

Întâmplarea  ar fi  trecut,  desigur, fără  alte  urmări, dacă  una  dintre  slugile  negustorilor,  înciudată  de  insultele  pe  care  le  tot  arunca  în  seama lor  Don  Quijote, nu  s-ar  fi  oprit  din cale  şi  nu i-ar  fi  dat  pe  spinare  eroului  nostru  câteva  lovituri,  cu  propria  lui  lance,  pe care  i-o  şi frânse  în bucăţi, ca să-l  înveţe  minte.

sursa: Miguel de Cervantes – Don Quijote, Ed. Ion Creangă 1986, Repovestire pentru copii de Al. Alexandru, Ilustraţii de Eugen Taru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: