Două ţepi mai înalte

tragere in teapa

Trecuseră  trei  ani  de  la  urcarea  în scaunul  Ţării  Româneşti  şi  Vlad  Ţepeş nu trimisese  turcilor  nici  birul  în  bani,  nici birul sângelui,  adică cinci sute de copii pe an,  meniţi  să  ajungă  ieniceri  în  oastea sultanului…

Aşteptă  el,  turcul,  ce  aşteptă  socotind că  poate  va  primi  mai  mulţi  bani  şi  mai mulţi copii dintr-o dată, însă până la urmă îşi  pierdu  răbdarea  —  era  doar  Mahomed al II-lea, cuceritorul Bizanţului. Chemând la sine cinci dregători de seamă, le spuse:

Să  vă  duceţi  la  Târgovişte,  unde  acel voievod, ruda lui Mateiaş Corvinul, a uitat de legământul făcut cu noi de bunicul său Mircea. Iscodiţi-l cu băgare de seamă ca să vedem în ce ape se scaldă!

— Să-l  aducem  viu  sau  mort?  întrebă unul  din  ei,  dezmierdând  mânerul iataganului.

Aud  că  e  un  om  crunt!  Lăsaţi-l deocamdată  în  pace!  răspunse  sultanul. Să  vă dea  haraciul  şi  birul  de  sânge. Vom vedea mai târziu ce facem cu el.

Solii ajunseră la Târgovişte, unde Vlad — care  nici  gând  n-avea  să  îndure  asuprirea turcească pe care o cunoştea atât de bine — îi primi cuviincios, cu toată semeţia lor, spre a le putea da plata cuvenită, aşa cum ticluise mintea lui isteaţă şi neînfricată.

De  bani  să  n-aveţi  nicio  grijă,  îi încredinţă Vlad în sala tronului,  înconjurat de  boieri,  care  din  porunca  Domnului puseseră  oaste  bună  de  strajă  la  toate ieşirile din palat şi din cetate. Că birul l-am pus  bine  deoparte,  să-l  trimit  Padişahului, stăpânul  nostru  slăvit,  o  dată  la  cinci  ani, ca să înţeleagă şi el ceva. Cât despre copii, avut-am ani cam sărăcăcioşi, aşa că îi ţin la  hrană bună,  ca  să  arate  împliniţi  la făptură.  Astfel  ce  va  face  luminăţia  sa  cu nişte  pui  de  bodaproste?  Dar,  mă  rog dumneavoastră  — urmă  Vodă,  după  ce luară  cu  toţii  şerbeturile  — de ce nu scoateţi  turbanele  din  cap,  aşa  cum  am scos şi noi cuşmele?

Vlad,  care  trăise  mulţi  ani  între  turci, ştia bine că legea profetului lor îi oprea de a-şi scoate turbanul.

Voi scoateţi cuşmele în biserică şi prin casele oamenilor. Noi, însă, nu ne scoatem turbanele  niciodată!  răspunse  unul  din soli.  Mai  ales  în  faţa  ghiaurilor  e  cea  mai mare ruşine a sta turcul descoperit.

— Aşa? făcu Vodă, ca şi cum se minuna de  cele  auzite.  Dar  ce  faceţi  la  vreme  de furtună? Dacă vântul pârdalnicul vă smulge turbanele  din  căpăţânile  voastre?  Nu-i ruşine?

— Ruşine  şi  păcat!  încuviinţă  solul  mai bătrân.

Dacă  aţi  venit  la  Curtea  mea,  n-aş vrea  să  suferiţi  vreo  ruşine  sau  vreun păcat,  aşa  că  m-am  gândit  să  vă  fac  un pustiu  de  bine,  ca  să  nu  vă  mai  cadă turbanele  de  pe  cap,  chiar  de-ar  sufla vântul turbat.

Şi  făcu  semn  oştenilor  care  stăteau smirnă  dinapoia  jilţului  domnesc,  având  la brâu  unii  ciocane,  alţii  piroane  de  fier ascuţite.

Să  le  bateţi  vârtos  dumnealor turbanele, ca să nu le smulgă niciun vânt, porunci  Vlad,  căci  e  mare  păcat  acesta, încât îşi pierd bieţii turci sufletele.

Pe  loc  oştenii  înconjurară  pe  trimişii hrăpăreţi  care  veniseră  după  aurul  şi sângele  neamului,  îi  legară  fedeleş,  şi  cu piroane  lungi  şi  ascuţite  le  ţintuiră turbanele în cap.

***

Aflând  sultanul  Mahomed păţania  solilor săi,  crunt  se  mânie,  dar  îşi  spuse  că  ar  fi prea mare cinste să trimită împotriva unui voievod  mărunţel  o  oaste  turcească, cînd  cu  viclenie  i-ar  veni  tocmai  bine  de hac.

Trăia  în  preajma  Seraiului  un  grec linguşitor  şi  viclean,  Catavolinos,  în  care sultanul avea multă încredere.

Să te duci, ghiaure, şi să pui degrabă mâna  pe  acel  Vlad,  care  şi-a  bătut  joc  de mine,  cum  n-a  cutezat  încă  nici  unul  din vrăjmaşii mei! Mi-e ruşine să mă războiesc cu el. Dar nici nepedepsit nu se cade să-l las,  fiind  în  stare  acel  voievod  a-mi  face cine  ştie  ce  alt  bocluc.  De  câţi  oameni  ai nevoie şi de câţi galbeni?

— De  nici  un  om  şi  de  nici  un  galben, răspunse Catavolinos, surâzând din buzele-i groase şi umede, căci era grecul umflat de slănină  ca  un  şobolan.  Dacă  mă  duc  la Târgovişte  cu  oşteni,  capătă  voievodul bănuială,  şi  nu-l  mai  scot  din  bârlog.  Aşa, numai  eu,  îl  duc  binişor  de  nas  până  la Giurgiu, la Hamza-paşa. Aci sau îl înhăţăm de viu, sau îl facem scăpat în Dunăre!

Aşa  te  vreau,  Catavolinos!  Şi  dacă duci  isprava  la  bun  sfârşit,  te  fac  la întoarcere mare dragoman.

***

Lui  Vodă  nu-i  venea  a  crede  ochilor zărind  cum  se  târa  la  picioarele  sale,  pe duşumeaua din sala tronului, acea namilă de  seu,  de  pe  obrajii  căruia  se  scurgeau pârâiaşe de năduşeală.

Sol  al  sultanului  Mahomed  eşti  tu? făcu voievodul cuviincios, ghicind încă din capul  locului  viclenia  acelui  grec.  Un asemenea  sol  nu  se  cade  să  lingă picioarele jilţului meu. Şi-l ajută a se ridica pe picioare.

Grecul  istorisi  Domnului  că  sultanul  nu era  grăbit  să  primească  haraciul  şi sufletele,  înţelegând  greutăţile  lui  Vodă  în cei dintâi ani de domnie. Numai că paşa de la  Giurgiu  e  cam  supărat  din  pricina  unor băştinaşi care-i încalcă locurile şi bălţile de peşte.  Aşa  că  n-ar  fi  rău  să  se  repeadă până  la  Giurgiu  pentru  a  pune  capăt acestei zavistii,  cum o socoti că e drept şi bine.

Îngândurat, Vlad îşi spuse că până n-o da încă  o  învăţătură  bună  turcilor,  nu-l  vor lăsa în pace. Pasămite păgânii au piele mai groasă decât a saşilor, aşa că li se cuvine o pildă mai usturătoare.

Bine,  să  mergem  la  Giurgiu,  chir Catavolinos!  răspunse  Domnul, ridicându-se  din  jilţ.  Se  poate  să  ţinem zâzanie cu sublima Poartă pentru o pricină atât de mititică?

Domnul  se  sfătui  în  acea  noapte  cu boierii, cărora le porunci să-l urmeze până la Dunăre, mai de departe, ca să nu prindă grecul  de  veste,  luând  cu  ei  câtă  oaste  or putea strânge la repezeală.

Bătălie  mare  nu  va  fi,  boieri dumneavoastră, mai degrabă avem nevoie de braţe vânjoase care să ascută câteva mii de  ţepi  bune  pentru  vânat  proaspăt,  grăi Vodă arătându-şi colţii.

Vlad  ajunse  la  Giurgiu,  având  cu  sine numai  straja  domnească.  Hamza-paşa, când îl zări de departe cu ostaşi puţini, făcu semn ienicerilor lui, care, aruncându-se pe caii  lor  iuţi,  pe  dată  îl  înconjurară.  Se încinse  o  luptă  crîncenă,  căci  Domnul  nu se ferea să încrucişeze sabia, căutând el cu ochii  pe  vicleanul  paşă,  care  însă rămăsese  mai  la  o  parte,  în  apropierea oraşului.

Când  era  lupta  în  toi  şi  ienicerii credeau  că  au  copleşit  cu  numărul  lor straja Voievodului, se iviră şi boierii valahi cu  grosul  oastei  alcătuită  din  călăreţi  şi pedestraşi. Înţelegând  ei  cum stăteau  lucrurile  şi ştiind  că  Vodă  n-avea  nevoie  de  ajutor pentru  el,  înconjurară  tabăra  turcească  şi se repeziră în spatele ienicerilor. Nu izbuti a  scăpa  nimeni  din  împresurare.  Şi  lupta începu  aprigă  şi  fără  cruţare.  Acei  dintre turci,  care  nu-şi  pierdură  viaţa  în  luptă, fură prinşi şi aduşi legaţi în faţa Domnului. Erau  cîteva  mii,  căci  românii  înconjuraseră şi Giurgiul, pe care-l curăţiră de jefuitorii cu turban.

În  acea  noapte  oştenii  români,  făcând mare haz, ascuţiră până-n revărsatul zorilor ţepi cu nemiluita dintr-o pădure apropiată.

Vlad-vodă,  călare  pe  calu-i  alb,  de  zile mari,  strigă  la  cele  două  căpetenii vrăjmaşe  legate  fedeleş,  care  fuseseră aduse în faţa lui:

Chir  Catavolinos  şi  tu,  Hamza-paşa, dacă  voi  m-aţi  fi  prins,  nu  mă  duceaţi  la Stambul să facă acolo Padişahul privelişte cu mine, să-mi taie capul şi să mă arunce în  mare?  Aşa-i?  Eu  sunt  mai  blajin  decât stăpânul vostru. Am să vă trag în ţeapă să vă mănînce ciorile, săracele, ca să nu mai caute sămânţa prin ogoarele oamenilor.

Pe  cei  doi  prinşi  îi  trecură  toate năduşelile  auzind  ce-i  aşteaptă.

Domnul urmă:

Şi ca să nu înfăţişaţi plângere la Alah pe  lumea  cealaltă  că  v-am  nedreptăţit cumva,  punându-vă  la  rând  cu  prostimea, iaca  am  să  aleg  pentru  mărimile  voastre câte o ţeapă mai naltă, să staţi mai presus decât ceilalţi, precum vă e rangul…

Apoi, întorcându-se către ai lui, strigă:

Aduceţi  două  ţepi  înalte  şi simandicoase,  pentru  Măria  Sa Hamza-paşa şi chir Catavolinos!

Şi  astfel,  la  marginea  Giurgiului,  se ridică în dimineaţa aceea o pădure de ţepi, în jurul cărora se adunară de sârg ciorile de pe tot malul Dunării.

***

Vlad-vodă nu se mulţumi numai cu atâta. Vrând  a  băga  spaima  în  vrăjmaşi  o  dată pentru totdeauna, trecu Dunărea şi prădă satele şi târgurile, câte află în cale. Nu lăsă în viaţă decât vrăbiile din văzduh…

Era obiceiul pe acea vreme a se strânge capetele  celor  ucişi,  spre  a  li  se  face numărătoarea.  Şi  Ţepeş-vodă, întorcându-se  la  Târgovişte,  scrise prietenului  şi  sprijinitorului  său,  Mateiaş Corvinul,  că  „a  trimis  pe  lumea  cealaltă 23.809 nelegiuiţi şi tâlhari, în afară de 884, leşuri  care  fiind  arse  n-au  mai  putut  fi înfăţişate.“

sursa: Mihail Drumeş,  Două ţepi mai înalte în Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: