Arhive lunare: septembrie 2013

O silabă din gândurile mele

Aurel Vlaicu

Octavian Goga şi Aurel Vlaicu au fost colegi de şcoală la Gimnaziul din Sibiu. Vlaicu construise o turbină care l-a uimit pe profesorul de fizică. „Îl văd ca acum, înalt, subţirel, oacheş, cu ochii negri şi scrutători – îşi amintea Octavian Goga – şi ne duceam la el acasă ca la panoramă. În chiliuţa lui, unde sta la un croitor, avea un atelier de mătăsărit şi făurărie.”

În 1900, cei doi au absolvit Gimnaziul din Sibiu, iar, în 1901, s-au întâlnit la Budapesta. Vlaicu era înscris la Politehnică. Se plimbau pe malul Dunării şi discutau aprins despre magnetism şi stereometrie. Vlaicu avea de întâmpinat neîncrederea celor din jur şi greutăţile materiale. De altfel, a urmat la Budapesta numai două semestre, apoi s-a mutat la Munchen, iar, după alte câteva luni, s-a întors în ţară, unde a prestat serviciul militar. Pretutindeni l-au însoţit cuvintele de încurajare ale lui Octavian Goga şi I.L. Caragiale, marii săi prieteni.

Continuă citirea →

Praznicul calicilor

Vlad Tepes, domn al Tarii Romanesti

După moartea lui Mircea cel Bătrân care domni vreme îndelungată, păstrând pacea cu vecinii şi neatârnarea ţării, se perindară la  domnie  mai  mulţi  urmaşi,  fără  a  avea nici înţelepciunea, nici puterea lui. Deşi  în  al  cincisprezecilea  veac,  biata noastră  Ţară  Românească  se  întindea  de la  Munte  până  la Mare,  ajunsese  jucăria vecinilor şi scaunul domniei din Târgovişte se dobândea  fie  de  la sultanul  turcesc  din Miază-Zi,  fie  de  la  craiul  unguresc  din Miază-Noapte. Stăpânitori  puternici  aceia:  sultanul Mahomed  al  II-lea  doborâse  zidurile Constantinopolei  ştergând  de  pe  faţa pământului mândra împărăţie bizantină, iar craiul  ungurilor,  regele  Mateiaş  Corvinul, de  sânge  românesc  şi  el,  avea  îndatorirea să  înfrunte  şi  să  oprească  la  Dunăre puhoiul mahomedan.

Vlad, care se numi Ţepeş după felul cum pedepsea  pe  duşmanii  din  afară  şi  pe vinovaţii  dinăuntru,  fusese  ţinut  ostatec, dimpreună  cu  alţi  fraţi,  la  turci.  Vieţuind laolaltă cu ei le învăţăgraiul şi le cunoscu obiceiurile, ceea ce îi fu de mare folos mai târziu. Mlădiţă  iute  şi  isteaţă  a  neamului Basarab,  el  era  fiul  lui  Vlad  Dracul,  fost Domn  al  Ţării  Româneşti,  care  sfârşi pe butuc.  Dar  norocul  întorcându-şi  faţa  spre el, scăpă din robia otomană şi trăgându-se tocmai  în  Transilvania,  pândi  un  prilej  bun dimpreună cu câţiva boieri, hotărâţi ca şi el, de a se urca în scaunul tatălui şi bunicului său Mircea cel Bătrân.

Continuă citirea →

Stejarul din Borzeşti. Povestire istorică de Eusebiu Camilar

Stejarul din Borzesti

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor când venea prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătându-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ.

Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-l zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pământului.

Continuă citirea →

Descrierea unui sat medieval

sat medieval

Descrierea unui sat medieval

  • Satul avea, de regulă, un număr mic de locuitori şi era format din vatra de locuit, loturile ţărăneşti şi proprietăţile comune (păduri, păşuni, ape etc.).
  • În satul medieval, principala ocupaţie era agricultura, alături de care se mai practica şi creşterea animalelor.
  • Îmbrăcămintea şi alte obiecte necesare se produceau în gospodărie, dar existau şi diferiţi meşteri în sat (fierari, cojocari etc.).
  • Ţăranii îşi desfăşurau activitatea de-a lungul întregii zile.
  • Casele erau construite din lemn, având, de obicei, 1-2 camere şi mobilier sărăcăcios.
  • Oamenii consumau rar carne, principalele alimente fiind legumele şi fructele.
  • În lumea rurală, existau mici loturi de pământ ale ţăranilor liberi, dar s-au extins şi suprafeţele marilor proprietăţi funciare.
  • Biserica satului era locul de întrunire al colectivităţii, duminica, după slujba religioasă, acolo fiind discutate şi problemele importante ale comunităţii.

sursa: Magda Stan, Cristian-Sorin Vornicu, Istoria de nota 10: clasele a V-a şi a VI-a, Bucureşti, CD PRESS, 2010

Fiica de suflet a Veturiei şi a lui Octavian Goga

Veturia si Octavian Goga

În primăvara anului 1933, abandonând orice speranţa de a-i da lui Octavian Goga un urmaş, Veturia s-a văzut nevoită să accepte iniţiativa poetului de a aduce în căminul conjugal un copil. Nici măcar băiat. O zgâtie de fetiţă…

Pe Eugenia Marinescu în vârstă de 4 ani şi jumătate, părăsită de mamă şi crescută de o bunică, tatăl ei fiind un om nevoiaş… Octavian Goga a îndrăgit-o din prima clipă. A fost atât pentru el, cât şi pentru fetiţă un coup de foudre… Eugenia a rămas în casa lor, copilul lor, până la moarte.

Continuă citirea →

Dragostea adevărată nu învinge întotdeauna

Octavian Goga alaturi de prima sotie, Hortensia

La 14 octombrie 1906, Octavian Goga şi-a unit destinul cu cel al Hortensiei Cosma, o fiinţă senină, de o nespusă frumuseţe fizică şi morală, de o mare delicateţe şi sensibilitate, cea de-a doua fiică a celui mai de vază şi mai bogat român transilvănean. Cei doi îndrăgostiţi se dezmierdau spunându-şi în intimitate Vişca şi Vişcu sau Tani şi Tavi. Poetul i-a dăruit lui Tani o frumoasă poezie cu titlul O rază, cu dedicaţia Miresei mele..., apărută în primul număr al revistei Luceafărul. Celebrată la Sibiu, căsătoria a luat proporţiile unei sărbători naţionale. Naşi de cununie au fost Alexandrina şi Alexandru Vlahuţă.

Greu de imaginat cum s-a putut produce breşa într-un cuplu ca al lor, dăruit cu un sentiment atât de frumos… Legătura lor păruse indisolubilă.

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui Boccaccio

Giovanni BoccaccioBoccaccio, Giovanni (1313, Paris, Franţa – 21.12.1375, Certaldo, Toscana [Italia]). Poet şi cărturar italian, celebru ca autor al poveştilor Decameronului. Împreună cu Francesco Petrarca, a pus bazele umanismului renascentist şi a ridicat literatura vernaculară la înălţimea şi statutul clasicilor antici.

Tinereţea

Boccaccio a fost fiul unui comerciant din Toscana, Boccaccio di Chellino (numit şi Boccaccino), şi al unei mame care era, probabil, de origine franceză. A petrecut o copilărie mai degrabă nefericită în Florenţa. Tatăl său nu avea simpatie pentru înclinaţiile sale literare şi l-a trimis, nu mai târziu de 1328, în Napoli să înveţe afaceri, probabil într-un birou al familiei Bardi, care domina curtea Napolelui prin intermediul împrumuturilor băneşti. În acest mediu, Boccaccio a intrat în contact cu aristocraţia lumii comerciale, cât şi cu ce mai supravieţuise din splendorile cavalerismului de curte şi ale feudalismului. De asemenea, a studiat dreptul canonic şi i-a cunoscut pe oamenii de litere ai curţii şi pe prietenii şi admiratorii lui Petrarca, prin intermediul cărora s-a familiarizat cu opera acestuia.

Continuă citirea →

Dostoievski. Boala şi moartea

Dostoievski mort

La sfârşitul anului 1879, doctorul M.N. Snitkin, rudă cu Anna Grigorievna (soţia lui Dostoievski), l-a consultat la cererea ei pe Feodor Mihailovici şi, după ce l-a liniştit pe bolnav, i-a comunicat ei că boala a făcut progrese funeste şi că în situaţia lui actuală emfizemul poate ameninţa viaţa bolnavului. Vasele mici ale plămânilor deveniseră atât de subţiri şi de fragile, încât în urma unui efort fizic sau a unor frământări sufleteşti se puteau sparge. Trebuiau evitate cu orice preţ astfel de eforturi.

Moştenirea rămasă de la familia Kumanin, care l-a împovărat ani de zile pe Dostoievski din cauza disputelor familiale şi învinuirilor reciproce, i-a dat în ianuarie 1881 ultima sa lovitură, de data aceasta fatală. Conform unei dispoziţii testamentare speciale a răposatei mătuşi cu privire la proprietăţile sale funciare, în ianuarie 1881, Dostoievski a fost pus în posesia unei părţi a domeniului ei din Reazan, cu condiţia să le despăgubească cu bani pe surorile lui. Asta a şi dus la un deznodământ nefericit.

Continuă citirea →

Moliere – Avarul

avarul de moliere

Avarul
Comedie în cinci acte, în proză
1668
În româneşte de Alexandru Kiriţescu

Comedia Avarul a fost reprezentată la 9 septembrie 1668 pe scena de la Palais-Royal. Reluând motivul din Aulularia lui Plaut, e poate comedia cea mai socială a marelui clasic, prin care pătrundem în interiorul unei familii burgheze din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, îi aflăm moravurile şi vicisitudinile. Figura centrală, care le domină pe toate, este, evident, cea a lui Harpagon, personaj complex, stăpânit de o zgârcenie nemaipomenită şi de un egoism pe cât de odios, pe atât de ridicol. În jurul său, evoluează cele două perechi de îndrăgostiţi – Élise şi Valère, Mariane şi Clèante– destul de convenţionali prin atitudine şi limbaj. Mult mai pitoreşti, mai reliefaţi sunt La Flèche, valetul lui Cléante, şi mai cu seamă jupânul Jacques, bucătarul şi vizitiul avarului.

Piesă în proză,  Avarul  nu s-a bucurat de un mare succes în faţa publicului din 1668, obişnuit cu comediile  în  versuri.  În  repertoriul  molieresc,  Avarul  se  numără,  insă,  printre  piesele  cele  mai  deseori reprezentate (peste două mii de spectacole din 1680 şi până azi).

Continuă citirea →

Cea mai veche scrisoare a lui Balzac

Balzac la 1820

Către Doamna Bernard-Francois Balzac

Vendome, 1 mai (1809)

Dragă mămico,

Cred că tăticu s-a necăjit foarte rău când a aflat că am fost la arest. Te rog să-l îmbunezi spunând-i că am luat o menţiune. Nu uit să-mi frec dinţii cu batista. Mi-am făcut un caiet în care îmi copiez maculatoarele pe curat şi am note bune şi astfel sper să-ţi fac o bucurie. Te sărut din toată inima şi pe toţi din familie.

Această scrisore, scrisă de Balzac la vârsta de 10 ani, este cea mai veche care s-a păstrat.

În 1809, familia Balzac era instalată la Tours. Tatăl, Bernard-Francois Balzac (al cărui nume originar era Balssa, ortografiat Balzac începând din 1776), fiu de ţărani din Nougayrie, comuna Montirat, departamentul Tarn, în sudul Franţei, autodidact, fusese la început secretar în cabinetul notarului din comuna natală, apoi devenise la Paris, rând pe rând, secretar la Consiliul regelui, secretar al ministrului marinei, funcţionar în administraţia militară. Numit în 1795 şeful aprovizionăriicelei de-a 22-a divizii din Tours, se căsătorise în 1797 la Paris cu Anne-Charlotte-Laure Sallambier, cu 32 de ani mai tânără decât el, fiica unor negustori bogaţi din cartierul parizian Marais, căsătorie din care se vor naşte cinci copii.

Continuă citirea →

Un nesimţit

maimuta cu calculator - caricatura

De câtva timp, un nesimţit şi-a făcut un obicei prost: acela de a fura articolele de pe blogul meu. I-am atras atenţia asupra faptei, dar individul a continuat imperturbabil să sfideze bunul simţ. I-am trimit o nouă atenţionare:

„Îmi pare rău că trebuie să intervin din nou pentru a vă semnala aceeaşi problemă neplăcută legată de preluarea articolelor de pe blogul meu, fără precizarea sursei. Vă atenţionez că ceea ce faceţi este incorect şi poate fi sancţionat. Greşeala poate fi înţeleasă, dar persistenţa în greşeală înseamnă hoţie.”

Nulitatea cu ifose îşi continuă fără nicio remuşcare activitatea mârşavă. Ba chiar are tupeul să îmi scrie următoarele:

„Domnule Horia, urmăresc blogul dvs. de aproximativ un an. Am găsit acolo lucruri foarte interesante și tocmai existența sa combinată cu pasiunea mea pentru istorie m-a inspirat să deschid acum 6 luni situl Istorie și Cultură.ro – însă nu mă puteți acuza că v-am furat informația atâta timp cât și dvs. o preluați din alte surse, ceea ce nu îmi dă obligația decât de a specifica sursa originală, nu sursa on-line. Mulțumesc anticipat pentru înțelegere.”

Stupefiat de îndrăzneala parazitului, îi răspund totuşi:

„E o problemă de bun simţ şi de logică elementară. Eu folosesc sursa originală şi o precizez ca atare. Dumneata preiei informaţia de la mine, dar precizezi altă sursă, cea iniţială, pe care nu ai folosit-o în mod evident. Este evident un lucru incorect, dacă nu chiar o hoţie.

Continuă citirea →

Lacrimi pe mormânt

Dostoievski

Pe data de 5 martie 1868 se naşte la Geneva primul copil al lui Dostoievski, fetiţa Sonia. Feodor Mihailovici s-a dovedit a fi, potrivit mărturiei soţiei, un părinte extrem de tandru şi afectuos. El acorda mult timp fetiţei nou-născute; putea să stea ore întregi lângă pătuţul ei, ba fredonându-i cântece, ba vorbind cu ea în felul său. Prima întrebare după ce se trezea sau la înapoierea acasă era: „Ce face Sonia? E sănătoasă? A dormit bine? A mâncat?” Sentimentul patern, pe care l-a cunoscut întâia oară atât de târziu, spre sfârşitul celui de-al cincilea deceniu de viaţă, îi provova o fericire fără margini.

Dar această fericire nu a durat mult. Fetiţa se stinge din viaţă la 24 mai 1868. Pentru Dostoievski, această nenorocire care s-a abătut asupra sa a fost o adevărată tragedie. În viaţa lui plină de amărăciuni, aceasta a fost cea mai puternică lovitură, care a eclipsat chiar şi cele mai teribile încercări.

După câteva zile, el îi scria lui Maikov:

„Această micuţă făptură de numai trei luni, aşa mică şi neajutorată cum era, reprezenta pentru mine o persoană şi un caracter. Începuse să mă cunoască, să mă iubească şi zâmbea când mă aproiam de ea. Când cu vocea mea caraghioasă îi fredonam cântece, îi plăcea să le asculte. Nu plângea şi nu se strâmba când o sărutam. Când mă apropiam de ea, se oprea din plâns.”

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui A. D. Xenopol

A. D. Xenopol

XENOPOL, Alexandru D. (23.III.1847, Iaşi — 27.II.1920, Bucureşti), istoric, filozof şi scriitor.

Este primul născut dintre cei şase copii ai Măriei şi ai lui Dimitrie Xenopol. Tatăl său, probabil autodidact, dar cu o remarcabilă cultură şi cunoscând câteva limbi europene, nu a avut o situaţie materială sigură, fiind, după stabilirea sa în Iaşi, dragoman la Consulatul Prusiei, proprietar de pension, preceptorul copiilor marelui ban Iordache Ruset din Bacău şi, în sfârşit, director, aproape douăzeci de ani, al penitenciarului din Iaşi.

După ce urmă primele clase şcolare la pensionul greco-francez al lui Constantin Athanasiade şi la şcoala primară de la Trei Ierarhi, cu învăţătorul I. A. Darzeu, Xenopol îşi continuă studiile la Academie (fosta Academie Mihăileană) şi la Institutul Academic, unde funcţionau ca profesori T. Maiorescu, N. Culianu, Gr. Cobălcescu. În iunie 1867 se clasifică primul la examenul de bacalaureat; în toamna aceluiaşi an devine student în drept şi filozofie la Berlin, datorită unei burse oferită de societatea Junimea şi de Primăria municipiului Iaşi. Perioada de studii în Germania se încheie în anul 1871, odată cu obţinerea doctoratelor în drept (la Berlin) şi filozofie (la Giessen). După ce participă la serbările de la Putna (august 1871), unde rosteşte o cuvântare festivă, publicată şi în „Convorbiri literare”, revistă la care colabora din 1868, se întoarce la Iaşi. Intră în magistratură (mai întâi procuror de secţie, după aceea prim-procuror), apoi practică avocatura şi, concomitent, face parte din corpul profesoral al Institutului Academic. În anul 1883, când se înfiinţează la Universitatea din Iaşi o catedră de istorie naţională, Xenopol se prezintă la concurs şi devine titularul ei, fiind definitivat în 1886.

Continuă citirea →

Introducere în studiul istoriei. Omul şi mediul. Marile zone de apariţie a civilizaţiei

om preistoric

Omul şi mediul. Marile zone de apariţie a civilizaţiei

Istoria studiază evoluţia omenirii din cele mai vechi timpurii până astăzi.

Istoria prezintă:
aspectele politice:   

  • apariţia şi organizarea statelor
  • relaţiile dintre state

aspecte economice:

  • ocupaţii
  • schimburi comerciale

dezvoltarea socială: organizarea oamenilor pe grupuri sociale – ţărănimea, nobilimea, muncitorii etc.

creaţiile artistice

– scrierea

religia

Istoria poate fi cunoscută pe baza izvoarelor istorice:

  • scrise                                                                                                          
  • nescrise

Continuă citirea →

Istorii (Herodot) – Cărţi ce trebuie citite

Herodot - Istorii

Titlul cărţii: ISTORII
Autor: HERODOT din Halicamas, c. 484-425 î.Hr.

Lucrarea, constituită din nouă cărţi, tratează despre războaiele care i-au opus pe greci şi barbari din epoca lui Cresus până în cea a lui Xerxes. Herodot este martorul victoriei decisive a grecilor asupra barbarilor: pentru a explica evenimentele recente, pare că îi este necesară întoarcerea la origini.

Lucrarea debutează cu un expozeu referitor la trăsăturile care disting popoarele Asiei de cele ale Europei. Autorul relatează mai întâi înfrângerea regelui Lydiei, Cresus, în anul 546 î.Hr., suferită în războiul cu Cyrus, regele perşilor; ni se arată modul în care Cyrus îi supune pe mezi şi asirieni, iar Cambyse începe cucerirea Egiptului pentru a spori cuceririle tatălui său, Cyrus. La moartea lui Cambyse, Darius preia puterea şi reorganizează imperiul: îl împarte în satrapii guvernate de satrapi. Apoi Darius duce lupte împotriva sciţilor şi cucereşte malul european al Helespontului; din 499, grecii îi opun rezistenţă; este înfrânt în lupta de la Marathon, în 490. În timpul domniei lui Xerxes au avut loc mai multe lupte (Termopile, Salamina, în 480), care eliberează Grecia de jugul persan.

Continuă citirea →