Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul II

Don Quijote

CAPITOLUL II

AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ DE ACASĂ PENTRU A SĂVÂRŞI FAPTE MARI

Astfel stând lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineaţă călduroasă de iulie, pe la cântatul cocoşilor, amintindu-şi Don Quijote că lumea îl aşteaptă nerăbdătoare s-o mântuie de nedreptăţi şi de tirani, îmbrăcă armura de fier, îşi puse coiful strălucitor pe cap, îşi luă într-o mână scutul şi în cealaltă suliţa, încălecă pe nobilul său Rocinante şi ieşi pe nesimţite din ogradă, purtându-şi calul la pas, fără a se vesti cu trâmbiţe, ca alţi cavaleri, pentru ca nimeni să nu-i ia seama ce face şi încotro apucă.

Şi cum mergea într-o doară, cam fără ţintă, străbătând câmpia Montinel, se tot gândea în sinea lui ce vor spune oamenii despre dânsul, într-o zi, peste sute şi sute de ani, şi cum se vor minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărţi şi părându-li-se de necrezut.

Îi venea în minte chipul frumoasei ţărănci din Toboso, Aldonza, şi, ca şi când ar fi vorbit cu dânsa, murmura neauzit de nimeni: „O, Dulcinee, domniţă cu ochi frumoşi, supus îţi sunt ca un rob, şi mai credincioasă decât un câine bate inima cavalerului tău pentru tine. Îndură-te de suferinţele mele şi aruncă-ţi spre mine privirea ta, căci pentru tine sunt gata să pătimesc de acum încolo cele mai crunte încercări”.

Şi lăsând calul slobod, să-l poarte unde o vrea el, şi tot vorbind în gând cu draga inimii lui, nici nu băgă de seamă când îl prinse amurgul, şi călăreţ şi gloabă se pomeniră dintr-o dată lihniţi de foame şi de osteneală, de le venea să se întindă pe jos ca leşinaţi, de flămânzi şi obosiţi ce erau.

Noroc că în depărtare se zărea un han sărăcăcios, pe care însă viteazul nostru cavaler, veşnic cu capul în nori, îl luă drept un castel semeţ, iar porcarul satului, care suna din corn să-şi strângă râmătorii, i se păru a fi un mândru crainic ce se grăbea să-i anunţe sosirea.

porcarul din Don Quijote de Cervantes

În uşa hanului aşteptau flecărind două vesele podărese, pe care eroul nostru, care vedea totdeauna altceva decât era, le socoti a fi două doamne de neam mare. Îndreptându-şi atunci spre ele calul şi, cum cumetrele înspăimântate de arătare, o luară la fugă, suflecându-şi rochiile, cavalerul nostru le strigă să se întoarcă:

De ce fugiţi speriate, dinaintea mea, ca nişte lăstuni, preacinstite cucoane? le vorbi el. Nu vă temeţi. Sunt cavalerul Don Quijote de la Mancha şi cavalerii rătăcitori din tagma mea n-au făcut niciodată vreun rău unor persoane atât de nobile cum sunteţi măriile voastre!

La care cuvinte, hâtrele femei, întorcându-se să-l mai privească o dată cât arăta de caraghios, încotoşmănat în carapacea lui de fier, pe o arşiţă de cuptor şi auzindu-l vorbindu-le atât de ciudat, cum niciodată om nu le vorbise, îl luară de bună seamă drept nebun şi se porniră iarăşi pe râs, de nu se mai puteau opri. Ceea ce îl cam supără pe bunul nostru cavaler, care însă le dojeni cu blândeţe.

Hangiul din Don Quijote de Cervantes

Tocmai în clipa aceea, auzind vorbă, ieşi pe prispă hangiul cel gras, în care Don Quijote văzu un respectabil castelan, şi pe care îl salută după cuviinţă. Acesta, ghicind din capul locului cu cine avea de a face, dar nădăjduind un câştig, îl aiută de îndată să descalece şi apoi să-şi dea jos greaua armură în care părea ferecat, după care îi puse dinainte, pe masă, băutură şi de-ale gurii, peşte sărat şi alte asemenea bunătăţi de post, pentru a se ospăta.

Cum însă cavalerul nostru refuzase cu încăpăţânare să-şi scoată chivăra cu vizieră de metal de pe cap, n-ar fi putut nici mânca şi nici bea, dacă cele două „domniţe” miloase nu i-ar fi venit în ajutor şi nu s-ar fi apucat să-i bage în gură câte un dumicat, printre vergelele coifului. Ba îi dădură şi niţeluş de băut, picurându-i vinarsul printr-o trestie golită de măduvă, să nu piară bietul om cu totul, de sete. După care fapte, ca să le arate recunoştinţa sa, Don Quijote se grăbi să le recite niscai versuri învăţate pe de rost, de prin cărţile citite odinioară, versuri care sunau cam aşa:

Nicicând un cavaler rătăcitor
N-a fost înconjurat cu mai mult dor.
Când castelana calu-i adăpa,
Printre domniţe el se ospăta…

Şi alte asemenea stihuri galante le declamă el pentru a le răsplăti osteneala şi bunătatea.

sursa: Miguel de Cervantes – Don Quijote, Ed. Ion Creangă 1986, Repovestire pentru copii de Al. Alexandru, Ilustraţii de Eugen Taru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: