Miguel de Cervantes – Don Quijote. Repovestire pentru copii. Capitolul I

Cervantes - Don Quijote

CAPITOLUL  I
UNDE  ÎNCEPE  ISTORIA  MÂNDRULUI CAVALER DON QUIJOTE  DIN  LA MANCHA ŞI SE ARATĂ FIREA  ŞI  TRAIUL LUI

Trăia  de  mult  în  Spania,  într-un  sătuleţ  pierdut  din  ţinutul La  Mancha,  un  boiernaş  de ţară, un  hidalgo  cam  bătrâior şi ciudat  la  fire, nici  prea avut  nici  de  tot  sărac,  dar mândru  de neamul  vechi  din care  se  trăgea şi cu  capul  plin de  gărgăuni  din  cei  mari.  Îl  chema,  dacă îmi aduc  bine  aminte, Quesada sau,  mai curând Quijana,  cum  s-ar  zice  pe româneşte  Cavalerul Jalbă,  sau  altfel… Dar  numele  pe care  îl  purta nu  prea  are multă însemnătate.

Cât  era  ziulica de  lungă,  ba  adesea şi toată  noaptea,  până  la  revărsatul zorilor,  el îşi  trecea  vremea  citind  povestiri  cavalereşti.  Se prăpădea  după  vitejiile  lui Amadis  de  Gaula,  cel  tare  de  virtute, şi nu  se mai sătura  răsfoind  întâmplările  înflăcărate  ale Cavalerului  spadei şi ale  bravului  Palmerin  de Anglia. Cât priveşte  isprăvile  faimosului  Don Rodrig  de Ruy Diaz,  zis „Cidul”, el  le ştia pe  de rost,  aşa  cum  şi  faptele  lui  Roland  fără  de teamă,  cel  care  purta  iarba  fiarelor  la  dânsul,  de nici  o  spadă  nu-l  putea  atinge  sau  tăia,  toţi  oşteni  bravi,  a  căror  memorie  legendară  se  păstrase  în cântecele din  popor şi  prin cărţile  de basme  ale  vremii.

Don Quijote

Ultimul  gologan şi-l lua  de  la  gură  boiernaşul nostru  pentru  a cumpăra  astfel  de  ceasloave mâncate  de  molii,  cu  care  să-şi  omoare  timpul. Ba,  de  la  o bucată  de vreme,  se  scrântise  de-a  binelea,  de  atâta  citit,  ajungând  să  se  creadă  el  însuşi  un cavaler  rătăcitor  fără  prihană,  coborât cu hârzobul  din paginile  îngălbenite.

I  se părea că  el însuşi  a  fost  hărăzit  să  facă fapte  minunate, al căror  răsunet  să colinde ţările.  Şi într-o  albă  dimineaţă,  se  hotărî  aşa, tam-nisam, se plece  în  lume,  ca  să-i  sprijine  pe cei  slabi şi sărmani  împotriva  celor  puternici,  scut  să fie  copiilor  fără  apărare,  pe bătrâni  să-i  ocrotească  şi pe  văduve  şi pe  fecioare să le  scoată  din prinsoarea  cruzilor  uriaşi,  aşa cum  citise că făceau  cavalerii  de  odinioară.

Nici  bătrâna  lui  îngrijitoare,  chelăreasa  care  îi ţinea gospodăria,  o  femeie  casnică şi la locul  ei, nici tânăra  lui nepoată,  în  vârstă  de  numai  18 ani,  nu  izbutiră  să-i  schimbe  hotărârea  de  a-şi lăsa  ocina părintească,  pentru a  merge  în  lume, în  căutarea  gloriei.

Se plictisise  de  atâtea cărţi.  Era  decis  să  le arunce  pe  foc.  La  naiba  cu romanele  de aventuri de  până  aici  şi cu eroii  lor,  îşi  zicea.  De acum  încolo,  el  însuşi  trebuia  să  fie  eroul  vestit,  cavalerul  fără  teamă  şi fără  păcat,  despre  care  să  se pomenească şi a cărui  amintire neveştejită  să trăiască  prin strălucirea  faptelor  lui.

Don Quijote - Cervantes

Smulse  din panoplie  armura  cea  veche,  scutul şi lancea,  coiful  de tablă  ruginită,  ale  strămoşului  său, şi începu  să  le  cureţe  cu  grijă.  Apoi, când  sfârşi  de lustruit  toate  aceste  unelte  de luptă,  care  mai  că  înverziseră,  uitate  în  cui vreme  de  o  sută  şi  mai bine  de  ani,  se  înarmă din cap  până  în  picioare  cu  ele şi se  uită  în oglindă,  să vadă  cum arată  îmbrăcat.  I  se  potriveau  de  minune.

Veni  în  sfârşit  rândul  calului,  pe care  îl  scoase  binişor de  căpăstru  din grajd şi îl ţesălă bine.  Nu se  putea  închipui  un  cavaler  fără cal!  Este  adevărat că „ducipalul”  pe  care se  pregătea  să  încalece  nu  mai era  decât  o  mârţoagă prăpădită şi flămândă,  slabă  de-i  numărai  coastele,  numai  piele şi os.  Dar  ce  însemnătate  putea să  aibă  înfăţişarea ei  jalnică,  dacă  mârţoaga  asta necăjită  avea  să  poarte în  spinarea  ei  pe cel  mai viteaz  dintre  viteji,  dacă  ea  era  sortită să  fie  calul  celui  mai brav  dintre  toţi  cavalerii  rătăcitori din câţi  au  existat  vreodată  pe  pământ.

Un  animal  vestit, ca şi stăpânul  lui,  şi  al  cărui nume  trebuia  să  răsune  plin  de  nobleţe,  aşa  cum se  cuvenea  unui  cal din  romanele  cavalereşti,  pe care  boiernaşul  nostru  le  citise  până  albise. Îi  va  schimba  deci  numele  pe care  îl  purtase până  acum.  De  azi  înainte  îi  va  spune  Rosinante, care  înseamnă,  de  fapt,  tot  mârţoagă, dar  vezi dumneata,  o mârţoagă  de  neam  mare,  o mârţoagă  cilibie,  un fel  de gloabă  de soi,  cum  numai un cavaler,  adică  un hidalgo,  putea  să  aibă.

În  ceea  ce  îl  priveşte  pe  eroul  nostru,  el  însuşi trebuia  să poarte  un nume  răsunător,  cu  care  să se  poată  făli prin  lume  şi care  să  dureze  veacuri în  memoria  oamenilor. Hotărî  aşadar  să-şi  spuie de acum  încolo  Don  Quijote. Era ca şi cum şi-ar fi  zis  Cavalerul Platoşă, un nume  foarte  frumos,  care  suna  a vitejie  de  la o poştă.

Şi fiindcă  provincia  în care  văzuse  lumina  zilei se  numea  La  Mancha,  el  îşi  luă  numele  de Don Quijote de  la  Mancha,  pentru  ca  o  dată  cu  isprăvile,  să i  se  cinstească şi pământul  de  obârşie, care  dăduse  naştere  unui  atât  de mare luptător.

Să mai  poftească  acum  cineva  să-l  înfrunte!  îşi spunea  el,  îmbrăcat  cum  se  afla  în  haine  de tablă  şi cu  chivăra  străbunului  pe cap, legată  bine cu  panglici,  ca  să  nu-i cadă.  Arăta  cum nu  se poate  mai chipeş!  Lumea  avea  ce  privi  şi,  încântat  de  sine,  se  plimba  cu  paşi  rari,  mândru  şi împodobit  ca  un păun  din  cei arătoşi.

L-a  toate  se gândise eroul  nostru.  Dar  uitase totuşi  ceva. Unde  se  mai pomenise  un  cavaler  fără  iubită, adică  fără  o  domniţă  în  faţa  căreia  să-şi  plece genunchiul,  o domniţă pentru  care  să  lupte şi să învingă,  o  domniţă  care  să-i  dea  binecuvântarea ori  de câte  ori  va  trebui  să  meargă  la  război şi care  mai ales  să  se roage  pentru  viaţa  lui,  când s-o  afla  în  primejdie?  Unde s-a mai  pomenit  un cavaler  rătăcitor  fără  o stăpână  a inimii şi a gândurilor?

Or, Don  Quijote  ştia că  în  satul  vecin se  găseşte o  fată  frumoasă  ca  un bujor,  de  felul ei  din Toboso,  un pui  de ţărancă, cam  din topor ea,  dar rumenă  în  obraji  şi  cu  pieliţa  feţei  ca  petalele  florilor.  O chema  Aldonza  Lorenzo  şi  cavalerul  nostru  tomnatec  pusese  ochii  pe dânsa  de mult  timp. Se hotărî  dar s-o  aleagă  pe  ea,  să-i  fie  în  veci stăpână,  chiar  dacă  pentru  aceasta  va  trebui  să-i schimbe şi  ei  numele  de  săteancă  într-unul  vrednic  de o  domniţă  din neam  ales.  Se  hotărî  deci s-o  boteze  Dulcineea  şi-i va  spune de Toboso, după numele  cătunului  din care i  se  trăgea  spiţa.

Şi cu  aceasta,  pregătirile  fiind  terminate,  nu-i mai rămânea  lui  Don  Quijote decât  să  plece la drum.  Aşa  cum  se va  arăta  în  capitolul  ce  urmează.

*****

sursa: Miguel de Cervantes – Don Quijote, Ed. Ion Creangă 1986, Repovestire pentru copii de Al. Alexandru, Ilustraţii de Eugen Taru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: