Praznicul calicilor

Vlad Tepes, domn al Tarii Romanesti

După moartea lui Mircea cel Bătrân care domni vreme îndelungată, păstrând pacea cu vecinii şi neatârnarea ţării, se perindară la  domnie  mai  mulţi  urmaşi,  fără  a  avea nici înţelepciunea, nici puterea lui. Deşi  în  al  cincisprezecilea  veac,  biata noastră  Ţară  Românească  se  întindea  de la  Munte  până  la Mare,  ajunsese  jucăria vecinilor şi scaunul domniei din Târgovişte se dobândea  fie  de  la sultanul  turcesc  din Miază-Zi,  fie  de  la  craiul  unguresc  din Miază-Noapte. Stăpânitori  puternici  aceia:  sultanul Mahomed  al  II-lea  doborâse  zidurile Constantinopolei  ştergând  de  pe  faţa pământului mândra împărăţie bizantină, iar craiul  ungurilor,  regele  Mateiaş  Corvinul, de  sânge  românesc  şi  el,  avea  îndatorirea să  înfrunte  şi  să  oprească  la  Dunăre puhoiul mahomedan.

Vlad, care se numi Ţepeş după felul cum pedepsea  pe  duşmanii  din  afară  şi  pe vinovaţii  dinăuntru,  fusese  ţinut  ostatec, dimpreună  cu  alţi  fraţi,  la  turci.  Vieţuind laolaltă cu ei le învăţăgraiul şi le cunoscu obiceiurile, ceea ce îi fu de mare folos mai târziu. Mlădiţă  iute  şi  isteaţă  a  neamului Basarab,  el  era  fiul  lui  Vlad  Dracul,  fost Domn  al  Ţării  Româneşti,  care  sfârşi pe butuc.  Dar  norocul  întorcându-şi  faţa  spre el, scăpă din robia otomană şi trăgându-se tocmai  în  Transilvania,  pândi  un  prilej  bun dimpreună cu câţiva boieri, hotărâţi ca şi el, de a se urca în scaunul tatălui şi bunicului său Mircea cel Bătrân.

— Fraţilor,  fiţi  gata  de  drum  şi  de bătălie!  strigă  el  către  tovarăşii  săi  când intră călare în tabăra de lângă Braşov. Dar, mai înainte, gătiţi-vă de nuntă!

Astfel începu, cu o glumă şi o petrecere, domnia  cruntă  dar  dreaptă,  a  lui  Vlad Ţepeş.

Voinicul  Basarab  nu  minţea,  căci minciuna n-avea loc în firea lui, chiar dacă i-ar fi adus folos. Se însură cu vara craiului Corvin  şi,  primind  ajutoare  din  partea acestuia,  luă  în  stăpânire  Ţara Românească,  în  care  turcii  puseseră  un om de-al lor.

Chiar  în  cele dintâi  zile ale domniei,  din vara anului 1456, Vlad îşi dădu seama că ţara  se  părăginise  şi  trebuia  curăţată  de buruienile şi ciulinii care o năpădiseră între timp. Cea  mai  mare  pacoste  erau  cerşetorii, unii  calici  într-adevăr,  neputincioşi,  trăind ca ploşniţele pe trupul viu al neamului, alţii tâlhari  veniţi  de  peste  Dunăre,  cei  mai mulţi turci, care iscodeau ziua ca cerşetori, iar noaptea se strecurau prin curţi şi case după  jaf.  Apoi  încărcând  prăzile  în  căruţe mari le treceau dincolo, peste Dunăre.

— Prea  cinstite  vlădică,  rosti  Domnul  în sala  Divanului  către  mitropolit,  rogu-te porunceşte  să  sune  clopotele  bisericilor dând sfoară în toată ţara că Vodă pofteşte aici  la  scaunul  domnesc  pe  nevolnici, calici,  cerşetori  şi  alţi  asemenea  oameni fără căpătâi, căci s-a miloștivit de ei şi vrea să-i miluiască.

Clopotele  bisericilor  sunară  neîntrerupt trei  zile  şi  de  îndată  pe  toate  drumurile începură  a  viermui  îndemnând  către cetatea  de  scaun  alaiurile  de  nevolnici  şi de tâlhari, socotind că le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Cu  miile  se  adunară  ei  pe  uliţele Târgoviştei, năpădind cetatea ca un roi de lăcuste, în adăstarea milei făgăduite.

Oamenii  lui  Vodă  îi  traseră  în  câteva gherete  lungi,  de  scânduri,  ridicate  peste noapte  într-adins  pentru  acei  oaspeţi  de soi.  Şi  acolo,  pe  mesele  nesfîrşite,  se încinse  un  praznic  de pomină,  deşi  fără bucate  şi  băuturi  prea  alese.  În  vreme  ce acei  făţarnici  şi  mişei  se  ospătau  chiuind de  bucurie,  Vlad  porunci  să  se  dea  magaziilor foc — şi astfel scăpă ţara de lepra cerşetoriei.

— Vă  plăcu,  boieri  dumneavoastră,  ce făcui?  întrebă  Vlad  pe  sfetnici.

Îngroziţi, boierii bâiguiră:

— Ne place… Cum să nu ne placă, Măria Ta?

— Iacă aşa  se stârpesc  omizile  care  sug şi  strică  rodul  pomilor:  prin  foc  izbăvitor. Iar pentru vânzători am eu pedeapsă şi mai bună!  Şi  după  ce  voi  înscăuna  cinstea, munca  şi dreptatea  în  ţară,  să  mai poftească vrăjmaşii pe la noi, ca printr-un sat fără câini!

sursa: Mihail Drumeş, Povestea neamului românesc de la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol. 1, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

3 răspunsuri

  1. din poveste lipseşte partea cea mai frumoasă. după ce i-a ospătat, a venit la ei şi le-a zis că are să le dea de muncă, fiecăruia după puteri, dacă vor. a doua zi, cei care au vrut să muncească erau la muncă, iar pe ceilalţi, care nu vruseseră, i-a ospătat din nou, şi dup-aia le-a dat foc.

    1. Ionuţ, te salut şi îţi mulţumesc pentru vizită. Admir cunoştinţele tale din domeniul istoriei şi mă bucură interesul şi pasiunea pe care le manifeşti pentru acest domeniu.

      Legendele despre Vlad Ţepeş au cunoscut mai multe versiuni. Într-una din ele există şi partea la care faci referire. O găseşti aici: https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/08/ospat-de-pomana-povestiri-despre-vlad-tepes/

  2. Nimic nu e adevarat. Toata istoria e falsa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: