Lacrimi pe mormânt

Dostoievski

Pe data de 5 martie 1868 se naşte la Geneva primul copil al lui Dostoievski, fetiţa Sonia. Feodor Mihailovici s-a dovedit a fi, potrivit mărturiei soţiei, un părinte extrem de tandru şi afectuos. El acorda mult timp fetiţei nou-născute; putea să stea ore întregi lângă pătuţul ei, ba fredonându-i cântece, ba vorbind cu ea în felul său. Prima întrebare după ce se trezea sau la înapoierea acasă era: „Ce face Sonia? E sănătoasă? A dormit bine? A mâncat?” Sentimentul patern, pe care l-a cunoscut întâia oară atât de târziu, spre sfârşitul celui de-al cincilea deceniu de viaţă, îi provova o fericire fără margini.

Dar această fericire nu a durat mult. Fetiţa se stinge din viaţă la 24 mai 1868. Pentru Dostoievski, această nenorocire care s-a abătut asupra sa a fost o adevărată tragedie. În viaţa lui plină de amărăciuni, aceasta a fost cea mai puternică lovitură, care a eclipsat chiar şi cele mai teribile încercări.

După câteva zile, el îi scria lui Maikov:

„Această micuţă făptură de numai trei luni, aşa mică şi neajutorată cum era, reprezenta pentru mine o persoană şi un caracter. Începuse să mă cunoască, să mă iubească şi zâmbea când mă aproiam de ea. Când cu vocea mea caraghioasă îi fredonam cântece, îi plăcea să le asculte. Nu plângea şi nu se strâmba când o sărutam. Când mă apropiam de ea, se oprea din plâns.”

Soţia lui Dostoievski, Anna Grigorievna, avea să scrie:

„Profund tulburată şi întristată de moartea ei, mi-ea tare teamă pentru nefericitul meu soţ: disperarea lui era violentă, plângea în hohote, ca o femeie, stând în picioare în faţa trupuşorului rece al favoritei lui şi-i acoperea chipul micuţ şi mânuţele cu sărutări. Nu mai văzusem niciodată până atunci o asemenea disperare furibundă. Amândoi credeam că nu vom rezista la această nenorocire… Îmi făcea rău să mă uit la Feodor Mihailovici, deoarece în săptămâna bolii fetiţei el slăbise şi se ofilise îngrozitor… După câteva zile, în jurul mormântului ei erau plantaţi chiparoşi, iar printre ei se înalţa o cruce de marmură albă. Împreună cu soţul meu, ne duceam în fiecare zi la mormântul ei, îi duceam flori şi plângeam.”

sursa: Leonid Grossman, Titanul. Viaţa lui Dostoievski, , trad.: George Iaru, Bucureşti, Editura Lider, p. 389-390

Un răspuns

  1. Tragediile din viețile unor oameni i-au schimbat pe acei oameni pentru ca la rândul lor să schimbe ei lumea prin ceva.Sunt egoist deci prefer să nu am sentimente pentru tragediile din viața marelui scriitor…pentru că fără ele,Dostoievski nu mai era Dostoievski.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: