Viaţa lui Bismarck (prima parte)

Otto_von_Bismarck

Bismarck, Otto (Eduard Leopold), prinţ von conte von Bismarck-Schonhausen, duce von Lauenburg (1.04.1815, Schonhausen, Altmark, Prusia, azi Germania – 30.07.1898, Friedrichsruh, lângă Hamburg). Prim-ministru al Prusiei (1862-1873, 1873-1890) şi fondator şi prim cancelar (1871-1890) al Imperiului German. După constituirea imperiului, a aplicat cu abilitate şi activ politici pacifiste în relaţiile externe, reuşind să asigure pacea în Europa timp de aproximativ două decenii. Dar în probleme interne moştenirea sa a fost mai puţin apreciată, deoarece nu a reuşit să se ridice deasupra tendinţelor autoritare ale moşierimii din care şi el se trăgea.

Viaţa

Bismarck s-a născut în Schonhausen, în regatul Prusiei. Tatăl său, Ferdinand von Bismarck-Schonhausen, a fost un nobil latifundiar descendent al unei familii de şvabi stabiliţi în Pomerania. Ferdinand era un membru tipic al elitei latifundiare din Prusia. Situaţia economică a familiei era modestă – calităţile de agricultor ale lui Ferdinand fiind, probabil, mai puţin decât mediocre -, iar Bismarck nu avea să cunoască adevărata bogăţie decât după ce au început să sosească recompensele după realizarea unificării Germaniei. Mama sa, Wilhelmine Mencken, provenea dintr-o familie de burghezi educaţi din care ieşiseră câţiva funcţionari de rang înalt şi personalităţi academice. Se căsătorise cu Ferdinand von Bismarck la vârsta de 16 ani şi găsea că viaţa în provincie era limitată. Când fiul său Otto avea şapte ani, l-a înscris la modernul institut Plamann din Berlin şi s-a mutat în capitală pentru a fi aproape de el. Tânărul Bismarck nu agrea renunţarea la viaţa uşoară de la ţară în schimbul unei vieţi mai puţin libere într-un oraş mare, iar la şcoală se confrunta cu fiii celor mai bine educate familii din Berlin.

A petrecut cinci ani la acea şcoală, apoi a urmat cursurile gimnaziului Frederick William timp de trei ani. A promovat examenul de admitere la universitate (Abitur) în 1832. La îndemnul mamei sale, a început să studieze dreptul la Gottingen, în regatul Hanovra. Aparent, Bismarck era un student mediocru care îşi petrecea o mare parte din timp bând alături de colegii săi într-o fraternitate aristocrată. După o scurtă perioadă la Universitatea din Berlin, a intrat în serviciul civil al Prusiei, unde suferea de plictiseală şi de pe urma incapacităţii de a accepta principiile ierarhice ale birocraţiei.

Moartea mamei sale în 1839 i-a oferit ocazia de a-şi da demisia pentru a veni în ajutorul tatălui său, care întâmpina dificultăţi financiare în administrarea domeniul său. Între 1839 şi 1847, Bismarck a dus viaţa obişnuită a unui nobil de ţară prusac. Ulterior a descris această perioadă dintr-o perspectivă romantică, întrebându-se de ce a renunţat la o astfel de existenţă idilică în schimbul nesiguranţei din viaţa politică. E posibil ca această nostalgie să fi fost mai mult teatrală decât adevărată.

Bismarck la 21 de ani

Bismarck la 21 de ani

În această perioadă a cunoscut-o şi s-a căsătorit cu Johanna von Puttkamer, fiica unei familii de aristocraţi conservatori şi foarte cucernici. În timp ce îi făcea curte Johannei, Bismarck a trecut printr-o convertire religioasă care avea să-i confere forţă şi siguranţă interioară. Un critic ulterior avea să remarce că Bismarck credea într-un Dumnezeu care era întotdeauna de acord cu el. Nu încape îndoială că această căsnicie a fost una foarte fericită. De altfel, ultima dorinţă a lui Bismarck înainte de a muri în 1898 a fost de a o revedea pe Johanna, care murise cu câţiva ani înainte.

Politica sa în anii 1840 nu s-a abătut prea mult de la cea a unui nobil de ţară tipic. Ba chiar se poate spune că a fost mai conservatoare. Credea într-un stat creştin, confirmat, în ultimă instanţă, de zeitatea supremă. Ordinea socială şi politică existentă trebuia apărată pentru a împiedica haosul descris de Hobbes drept lupta tuturor împotriva tuturor. Date fiind vederile sale, Bismarck era bine-venit ca membru al cercului religios conservator din jurul fraţilor von Gerlach, apărători îndârjiţi ai domeniului nobiliar împotriva restricţiilor impuse de centralizarea birocratică.

Bismarck era plin de sarcasm când avea de-a face cu aristocraţii liberali care considerau Anglia un model pentru Prusia. În 1847 a participat la Dieta unită a Prusiei, în cadrul căreia discursurile sale împotriva emancipării evreilor şi liberalismului contemporan i-au atras reputaţia de conservator analfabet, deloc la curent cu forţele dinamice ale vremurilor sale.

Răspunsul lui Bismarck în faţa revoluţiei liberale care a cuprins întreaga Europă în 1848 a confirmat imaginea sa de reacţionar. S-a opus oricăror concesii făcute liberalilor şi şi-a manifestat dispreţul faţă de disponibilitatea regelui de a ajunge la o înţelegere cu revoluţionarii. S-a gândit chiar să-şi trimită ţăranii într-un marş la Berlin pentru a-l elibera pe Friedrich Wilhelm IV de sub influenţa primejdioasă a rebelilor. Alături de alţi conservatori extremişti, inclusiv Ernst Ludwig von Gerlach, a început să contribuie la ziarul Kreuzzeitung (1848), folosit drept manifest al gândirii antirevoluţionare.

Pentru rolul viitor al lui Bismarck este important să înţelegem perspectiva sa asupra revoluţiei. El considera că forţele schimbării erau rezervate exclusiv clasei de mijloc, educată şi deţinătoare de proprietăţi. Dar cei mai mulţi prusaci erau ţărani şi meşteşugari care, credea Bismarck, erau monarhişti loiali. Rolul forţelor de ordine era de a confirma loialitatea acestor două grupuri pe calea concesiilor materiale. Politicile economice ale radicalilor urbani din clasa de mijloc izvorau doar din propriul interes, susţinea el. Radicalii încurajau dezvoltarea industrială cu ajutorul păturii inferioare a clasei de mijloc şi cu sprijinul ţăranilor. În cele din urmă, chiar şi clasa de mijloc ar fi ajuns, poate, să fie cucerită prin concesii tactice şi succese în politica externă. Această gândire strategică şi oportunistă l-a îndepărtat pe Bismarck de conservatorii ideologici, care îmbrăţişau strâns conceptele tradiţionale de autoritate. Viziunea despre un stat manipulativ care îşi menţinea puterea prin recompensarea grupurilor ce i se supuneau a rămas constantă pe tot parcursul carierei sale politice.

Bismarck la 32 de ani

Bismarck la 32 de ani

Primii ani de carieră

În 1849 a fost ales membru al Camerei prusace a Deputaţilor (camera inferioară a Dietei Prusiei), iar familia s-a mutat la Berlin. Era încă departe de a fi un naţionalist german. I-a declarat unuia dintre colegii săi conservatori, „Suntem prusaci şi vom rămâne prusaci…. Nu dorim să vedem regatul Prusiei pierdut în fiertura putridă a confortabilului sentimentalism sud-german”. În 1851, Friedrich Wilhelm IV l-a numit în funcţia de reprezentant al Prusiei în Dieta federală din Frankfurt, recompensă evidentă a loialităţii sale faţă de monarhie.

Odată cu înfrângerea revoluţiei în Europa Centrală, Austria şi-a reafirmat supremaţia în cadrul Confederaţiei Germane, iar Bismarck, un ultraconservator, a fost considerat, implicit, un susţinător al status quo-ului, care presupunea hegemonia Austriei.

A locuit la Frankfurt timp de opt ani, perioadă în care a cunoscut un mediu comercial şi cultural foarte diferit de cel oferit de domeniul său prusac. În perioada petrecută la Frankfurt, Bismarck a început să-şi regândească perspectiva asupra naţionalismului german şi asupra obiectivelor de politică externă ale Prusiei. Dincolo de faptul că găsea umilitoare constanta supunere faţă de austriecii din Frankfurt, a înţeles şi că acel status quo presupunea că Prusia accepta să fie o putere de rang secundar în Europa Centrală. În 1854 s-a opus unei cooperări strânse cu Austria, argumentând că ar fi presupus „să ne unim strălucitoarele şi valoroasele noastre fregate cu flota putredă şi hăituită a Austriei”.

A început să cântărească tot mai mult opţiunile care ar fi făcut din Prusia puterea indiscutabilă a Germaniei. În mintea sa a început să capete contur viziunea unei Europe de Nord dominate de Prusia şi a redirecţionării puterii Austriei spre regiunile slave din sud. Dacă era necesar, nu ar fi fost exclus nici un război cu Austria pentru a distruge hegemonia acesteia. Aplicarea unei politici de acest tip ar fi fost orice altceva, mai puţin conservatoare, pentru că ar fi atras modificări radicale pe harta Europei aşa cum fusese ea desenată de puterile conservatoare la Viena, Austria, în 1815.

Otto+von+bismarck

Prim-ministru

În 1859 Bismarck a fost trimis în Rusia ca ambasador al Prusiei, iar în mai 1862 s-a mutat la Paris ca ambasador la curtea lui Napoleon III. Astfel a câştigat 11 ani de experienţă în politică externă înainte de a deveni prim-ministru şi ministru de externe al Prusiei în septembrie 1862. Ajunsese să-i cunoască personal pe arhitecţii politicilor externe ale Franţei, Rusiei şi Austriei. În mod ironic, Bismarck a fost rechemat de împăratul Wilhelm I (1861-1888) la frâiele puterii, într-un moment critic în dezvoltarea internă a Prusiei.

Timp de peste doi ani, Wilhelm fusese prins într-un conflict cu Camera Deputaţilor în legătură cu reforma militară. Pentru că îşi petrecuse în armată o mare parte din viaţa sa de adult, regele (ca şi alţi predecesori ai săi) considera că îi revine în întregime dreptul de a mări efectivele militare şi de a prelungi durata serviciului militar. Majoritatea liberală nu a aprobat veniturile pentru aceste reforme, iar Wilhelm a refuzat să negocieze sau să ajungă la un compromis cu politicienii liberali asupra problemei fundamentale a suveranităţii. A dizolvat de două ori Parlamentul şi de fiecare dată majoritatea liberală a fost mai substanţială. Numirea lui Bismarck a reprezentant ultimul efort disperat al monarhului de a evita impunerea autorităţii parlamentului asupra armatei. Camera Deputaţilor a interpretat acest lucru drept o provocare. Dar Bismarck cel care s-a întors la Berlin de la Paris nu mai era conservatorul înapoiat din 1848. După perioada petrecută la Frankfurt şi Paris, ajunsese să aprecieze importanţa tot mai mare a clasei de mijloc educate şi deţinătoare de proprietăţi. Iar în Franţa luase contact cu regimul lui Napoleon III, care se baza pe o combinaţie între o politică externă de succes şi una internă bazată pe plebiscite, pentru a susţine regimul autoritar al împăratului.

Bismarck se schimbase într-o asemenea măsură încât s-a întors chiar cu gândul de a căuta un compromis în problema armatei. Dar Wilhelm I a respins o propunere rezonabilă făcută de Bismarck, nelăsându-i altă opţiune decât o politică de confruntare. Atunci Bismarck a anunţat că exista un vid constituţional. Dacă regele şi membrii Camerei Superioare şi Camerei Deputaţilor, responsabili pentru buget, nu reuşeau să ajungă la un acord, guvernul putea să îşi continue activitatea fără buget. Taxele urmau a fi colectate (şi cheltuite) în baza vechiului buget, deoarece angajaţii civili trebuiau plătiţi, iar guvernul trebuia să funcţioneze în continuare.

Această strategie, aplicată între 1863 şi 1866, i-a permis să aplice reforme militare fără ratificarea parlamentului. Bismarck chiar părea să fie un aristocrat reacţionar, pornit pe confruntări şi în dezacord cu vremurile sale. Dar existau semne că acest lucru era mai mult aparent decât adevărat. Bismarck declara că „Prusia trebuie să-şi adune şi să-şi păstreze forţele pentru momentul potrivit, care a fost deja ratat de câteva ori; frontierele Prusiei, aşa cum au fost stabilite prin tratatele de Ia Viena, nu favorizează o viaţă naţională sănătoasă; nu pe calea discursurilor sau a hotărârilor luate de majoritate se vor decide marile probleme ale momentului – aceasta a fost marea greşeală din 1848 şi 1849 – ci prin sânge şi fier”. El dădea opoziţiei impresia că intenţiona să utilizeze forţa militară a Prusiei nu pentru suprimarea revoltelor interne, ci pentru a materializa un ţel liberal – unificarea naţională. Dar opoziţia liberală a ales să ignore aceste semne şi, la 22 mai 1863, în urma unui vot de 239 la 61, l-au informat pe Wilhelm I că nu mai vor să aibă de-a face cu primul său ministru.

După opt luni în funcţie, Bismarck nu reuşise să ajungă la o înţelegere cu opoziţia parlamentară. Bismarck s-a întors atunci spre politica externă, în speranţa că succesul pe acel front ar reduce dorinţa clară a electoratului pentru o reformă politică. Probleme apăruseră încă din 1848 între danezi şi populaţia germană din ducatele Schleswig şi Holstein. (Ambele ducate erau unite cu Danemarca; dar Schleswig avea o populaţie numeroasă de germani, iar Holstein făcea parte din Confederaţia Germană.) Când regele danez a reacţionat impulsiv, Bismarck s-a asigurat că interesele germane erau reprezentate mai degrabă de Prusia şi Austria şi mai puţin de Confederaţia Germană. Lideri liberali precum Rudolf Virchow îl considerau pe Bismarck un reacţionar care nu mai era „omul care ni s-a alăturat cu sentimentul că avea să reuşească ceva printr-o politică externă energică”. Un război rapid şi victorios împotriva Danemarcei a lăsat soarta provinciilor Schleswig şi Holstein în mâinile lui Bismarck şi ale austriecilor. După îndelungate negocieri, la 20 august 1865 s-a semnat Convenţia de la Gastein; ea stabilea ca Schleswig să fie administrat de Prusia, iar Holstein, de Austria. Liberalii nu s-au lăsat impresionaţi de eficienţa armatei prusace şi au respins încă o dată legea privind armata, în ianuarie 1865.

Ultima parte Aici

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 262-264

Un răspuns

  1. Domnule Horia,

    In lumea actuala, plina de atatea rautati asupra omului simplu, sunteti o oaza de liniste sufleteasca si un indemn ca si altii sa incerce sa propage cultura, care numai ea va putea ridica umanitatea la un nivel mai inalt de intelegere si constiinta. Inca o data, va multumesc ca existati ! Cu stima si consideratie, Tony Popescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: