La Topârceanu acasă

George Toparceanu

Povesteşte Octavian Moşescu:

MOTTO  Mireasma florilor de tei
O simt şi-acum prin nară,
Când mi-amintesc de ochii ei
Şi trec hoinar prin gară

O improvizaţie a poetului Topârceanu pentru Râmnicu Sărat, unde, prin anul 1908, s-a oprit la fratele său – sculptorul Mateescu, profesor la o şcoală secundară din oraş. Din zilele acelea, petrecute în urbea noastră, nu-şi mai amintea decât de bulevardul Gării, străjuit de tei înfloriţi, de grădina publică cu un Samson cioplit în piatră şi de atelierul maestrului, unde cunoscuse o fată brună, cu ochi migdalaţi şi negri – „tulburători de negri”, cum îmi povestea când l-am vizitat la Iaşi, să obţin colaborarea la cartea comemorativă a societăţii „România Jună”.

În ziua aceea, nu ştiu cum am căzut în casa scundă, cu cărţi răvăşite pe mai multe etajere – toate în mare dezordine – că am avut o copleşitoare dezamăgire. Amfitrionul, care de fapt îmi fixase ora, ne-a primit cu amabilitate, dar oarecum stânjenit de decorul apocaliptic al odăii. Nu avea nicio similitudine cu autorul baladelor din Viaţa Românească. Numai figura îmi era vag cunoscută din reviste şi almanahuri literare. Purta, ca întotdeauna, o tunică cu guler închis şi o meşă lăsată pe frunte. Faţa palidă şi ochi asimetrici. Purta, de asemenea, pantofi negri cu tocuri înalte, ca de damă. Era de statură mică, ceea ce îl făcea să sufere mult şi căuta, prin trucuri de îmbrăcăminte, să înlăture acest neînsemnat neajuns.

La început mi s-a părut ursuz, dar pe parcursul dialogului devenea cald, agreabil şi uimitor de sincer.

Cum era în tradiţia societăţii „România Jună”, l-am invitat să fie oaspetele nostru, la Viena. Deodată, un zâmbet i-a crispat faţa şi, dezorientat, mi-a răspuns:

E aşa de greu să evadez din Iaşi, unde mă ţin înlănţuit atâtea griji şi necazuri. Sunt în proces cu proprietarul, am discuţii inevitabile cu confraţii şi chiar cu oamenii de pe stradă, colaborarea mea la Viaţa Românească e pe drojdie, mi-a murit mama, o soră e bolnavă, iar gelozia prietenei mele – căci am şi eu o prietenă – pune capăt la toate. Nu-mi rămâne decât sa fiu un insular. Mă desprind, când pot, de aceste amărăciuni şi mă refugiez în insulele vrăfuite ale literaturii. Atunci sunt altul… nu mai ştiu de nimic şi de nimeni… Improvizez uşor, dar scriu greu. Şlefuiesc mult o lucrare literară. Manuscrisul pe care vi-l dau cu plăcere, pentru cartea jubiliară a lui Eminescu, intitulat „Balada unui greier mic”, mi-a răpit mult timp. Finalul din trei versuri:

Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!…

a trecut prin câteva variante, până când am ajuns la această formă simplă, dureros de simplă.

În odaie se lăsase frig. Mic, strâns în tunica de licean, cu clipiri dese din pleoape, cu nostalgii în priviri, cu un zâmbet de circumstanţă, mi-a dat mâna spunându-mi:

– Aş vrea să ne întâlnim în alte vremuri, mai bune.

Afară mă aştepta o toamnă „zăludă”, înotând în zloată…

Eram impresionat, profund impresionat de destăinuirile poetului. Obsedant îmi revenea mereu in minte finalul baladei:

Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!


sursa: Octavian Moşescu, Vitralii, Ed. Litera, Bucureşti, 1971, pag. 55-57

Anunțuri

2 răspunsuri

  1. Superb. Felicitari pentru postare.
    Majoritatea l-am uitat pe Toparceanu, a ajuns sa fie considerat un scriitor de raftul … sapte!
    Cu siguranta, prietena extrem de geloasa nu putea fi alta decat Otilia Cazimir.
    Spor la scris si in toate!

    1. Multumesc pentru aprecieri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: