De la Regatul României la Republica Populară Română: tranziţia către totalitarism şi semnificaţia ei (ultima parte)

regele-mihai-si-petru-groza

Alegerile din noiembrie 1946: între voinţă naţională şi falsificare   Acordurile de la Moscova, încheiate între cele trei mari Puteri aliate la finele lui 1945, au avut drept efect două decizii semnificative: cooptarea în guvernul Groza a doi miniştri de stat delegaţi de partidele democratice, cooptare ce a permis recunoaşterea de către Marea Britanie şi Statele Unite a guvernului de la Bucureşti, precum şi asumarea de către autorităţile de la Bucureşti a obligaţiei de a asigura organizarea unor alegeri parlamentare libere şi corecte.

Ca şi în alte ocazii, realitatea politică a fost definită prin decalajul dramatic dintre substanţa angajamentelor asumate şi practica de guvernare. Cei doi miniştri de stat, liberalul Mihail Romniceanu şi ţărănistul Emil Haţieganu, au fost reduşi, după cum indică propriile lor intervenţii publice şi memorii către primul-ministru, la rolul de agenţi de ratificare a unor decizii deja luate la nivelul Cabinetului controlat în continuare de Partidul Comunist. În acest mod, cenzurarea activităţii guvernului, precum şi sporirea gradului de reprezentativitate democratică au rămas simple deziderate.

Cea de-a doua obligaţie ce revenea guvernului Groza, asigurarea unui cadru democratic de exprimare a voinţei naţionale, nu a fost, în cele din urmă, decât o concesie tactică. Diferenţa – fundamental㠖dintre viziunea sovietică asupra libertăţii politice şi setul de exigenţe reclamat de opoziţia democratică şi de puterile occidentale nu a întârziat să se manifeste. Obiectivul pe care noua mare falsă coaliţie dominată de comunişti, Blocul Partidelor Democratice, l-a urmărit în lunile anului 1946 a fost constituirea unui cadru administrativ definit prin mobilizarea tuturor resurselor în vederea eliminării oricărei posibilităţi de manifestare a partidelor democratice. „Reacţiunea” avea să fie învinsă o dată pentru totdeauna, iar capacitatea opoziţiei de a se opune credibil efortului de comunizare a României – limitată sever.

Instrumente juridice

Două instrumente juridice au reglementat organizarea alegerilor, fixate de regimul Groza pentru 19 noiembrie 1946. Este vorba, în primul rând, de decretul-lege dedicat exerciţiului puterii legislative de către Adunarea Deputaţilor, noul parlament monocameral al României. Promulgat la 13 iulie 1946, el elimina, în contradicţie cu regulile constituţionale, camera superioară a parlamentului, Senatul, menţinând, în aceeaşi linie a strategiei de monopolizare graduală a puterii, articulaţiile unui regim parlamentar.

Complementar legii evocate anterior, Decretul-lege nr. 2219 din 16 iulie 1946, referitor la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, era menit să contureze cadrul de desfăşurare a campaniei electorale şi să garanteze, la nivel formal-declarativ, libertatea de exprimare a electoratului. Adoptat cu ignorarea amendamentelor opoziţiei şi fără participarea efectivă a miniştrilor de stat delegaţi în guvern de partidele democratice, actul normativ nu oferea un set de pârghii credibile care să prevină ingerinţa guvernului în acţiunea de votare. Independenţa birourilor de la secţiile de votare şi transparenţa numărătorii voturilor nu erau decât două dintre exigenţele pe care guvernul Groza a omis, în mod deliberat, să le transcrie în decretul-lege.

Strategia guvernului

Strategia guvernului, confruntat cu un deficit de legitimitate şi cu o popularitate evidentă a opoziţiei, a implicat, în lunile care au precedat organizarea scrutinului, mobilizarea aparatului de stat în serviciul propagandei oficiale. Dincolo de partizanatul administraţiei, ceea ce au evidenţiat memoriile partidelor de opoziţie şi intervenţiile reprezentanţilor americani şi britanici a fost disponibilitatea autorităţilor de a recurge la violenţă fizică în vederea anihilării concurenţilor democratici. Dincolo de faţada retorică a apelului la naţiune şi la emanciparea păturilor sărace, practica guvernului era una perfect superpozabilă celei definind regimurile dreptei radicale, fasciste şi naţional-socialiste. În unul dintre memoriile adresate primului-ministru, datat 5 octombrie 1946, ministrul liberal Romniceanu acuza similitudinea dintre dictaturile antebelice şi abordarea comunistă, invocând confuzia deliberată dintre stat şi partid, ca şi vocaţia totalitară embrionară a regimului Groza.

Alegeri dominate de violenţe şi fraude

Sub astfel de auspicii, alegerile desfăşurate pe 19 noiembrie 1946 au marcat pasul esenţial în direcţia confecţionării unei false legitimităţi democratice minorităţii politice reprezentate de Partidul Comunist şi de aliaţii săi. Cronologia zilei de 19 noiembrie 1946 se poate recompune, retrospectiv, din depoziţiile emisarilor occidentali şi din memoriile partidelor democratice. Tabloul a cuprins împiedicarea partidelor democratice de a fi prezente în secţiile de votare, agresarea fizică a electorilor din opoziţie, intervenţia nemijlocită şi brutală a factorului guvernamental în activitatea de votare. În acest mod, autoritatea de stat, controlată de Partidul Comunist, a încercat să prevină o victorie a partidelor democratice, victorie anticipată de altfel.

Ingerinţa brutală din 19 noiembrie 1946 a fost dublată, în zilele imediat următoare, de recurgerea la frauda electorală propriu-zisă. Proclamarea rezultatelor oficiale a fost amânată câteva zile, până când, pe data de 22 noiembrie 1946, a fost anunţată victoria Blocului Partidelor Democratice, cu aproximativ 70% din sufragii, în condiţiile în care Partidului Naţional-Ţărănesc şi Partidului Liberal le reveneau un număr nesemnificativ de mandate de deputaţi. Raţiunea întârzierii proclamării rezultatelor oficiale devenea, în acest context, explicabilă din unghiul de vedere oficial: în intervalul evocat, autoritatea de stat a procedat la revizuirea, în beneficiul Blocului, a rezultatelor comunicate la centru. În absenţa reprezentanţilor opoziţiei, în condiţiile sprijinului sovietic decisiv, Cabinetul a optat pentru recurgerea la trucarea rezultatelor.

Reacţia partidelor democratice şi cea a oficialilor britanici şi americani au fost marcate de un numitor comun: denunţarea fraudei şi a lipsei de crebilitate a rezultatelor oficiale. Telegrama Departamentului de stat al Statelor Unite din 29 noiembrie 1946 adresată guvernului sovietic solicita realizarea unor demersuri în vederea anulării alegerilor şi a convocării unor noi alegeri, în condiţiile în care scrutinul parlamentar era marcat de fraudă şi violenţe inacceptabile. Apelul adresat suveranului de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, care îi cereau acestuia să refuze să se prezinte la deschiderea noului parlament, mergea în aceeaşi direcţie, a refuzului de a cauţiona legal proceduri ilegitime şi totalitare.

Şi un epilog: anul 1947

Anul 1947 închide cercul tranziţiei către regimul de democraţie populară. Odată cu obţinerea majorităţii confortabile în Adunarea Deputaţilor, întărirea controlului partinic asupra societăţii şi statului devine prioritatea regimului. Fiecare pas este gândit în corelaţie cu proiectul de comunizare: de la etatizarea şi planificarea economiei până la epurarea armatei şi a personalului diplomatic. În noul edificiu modelat după cel sovietic, opoziţia politică este asimilabilă unui delict penal, iar critica regimului – unui act de trădare.

Cel mai important partid democratic, Partidul Naţional-Ţărănesc, este obiectul unei campanii de intimidare şi violenţe, ce culminează în noiembrie 1947 cu condamnarea la pedepse severe (detenţie pe viaţă) a lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, în cadrul unui proces politic regizat de tip stalinist. Partidul Naţional-Liberal îşi încetează la rândul său activitatea, iar în noiembrie 1947 sunt eliminaţi din guvern liberalii disidenţi, în frunte cu Gheorghe Tătărăscu. Controlul politic comunist era, acum, deplin.

Ultimul act este reprezentat de abdicarea regelui Mihai I: consumată în condiţii de coerciţie şi validată printr-un act parlamentar caduc, abolirea monarhiei constituţionale deschidea capitolul Republicii Populare. Tranziţia către totalitarism se încheia în mod oficial.

sursa: Ioan Stanomir, De la Regatul României la Republica Populară Română: tranziţia către totalitarism şi semnificaţia ei, în volumul Comunism şi represiune în România: istoria tematică a unui fratricid naţional, coord.: Ruxandra Cesereanu, – Iaşi, Polirom, 2006, pag. 18-22

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: